XXIII.
– Futu-i! – spuseră la unison Marinescu şi Ferdi, privind la ce-a mai rămas din ministrul Transporturilor.
Cazul părea a fi unul atipic, căci nu se înscria întrutotul logicii celor precedente.
– Sunt doar cinci bucăţi, în vreme ce noi ne aşteptam să fie numărul fatal! – observă inspectorul Alexandru Marinescu.
– S-o fi grăbit… – propuse agentul Ferdinand Râmpu o soluţie.
– N-aş zice. Dacă se grăbea, de ce-a mai pierdut timp ca să-l înghesuie în valize? În plus, mă aşteptam să-l găsim pe linia ferată, nu într-o staţie de gaz metan…
– Totuşi, calea ferată trece destul de aproape – căută Ferdi să restaureze o oarecare ordine.
– Destul nu e destul! – cită inspectorul din Conrad Ferdinand Meyer, încântat că subordonatul nu avu nicio reacţie.
„Îl cheamă Ferninand, da’ n-a auzit nici măcar de tizul lui!”. După o pauză în care-şi savură mulţumirea lăuntrică, Marinescu reluă:
– Prima victimă era chiar în garaj, a doua se afla chiar pe terenul de joacă, iar acum sunt două sute de metri până la calea ferată, plus că victima nu avea legătură nici cu gazul metan, nici cu valizele.
– Poate-o fi avut şi nu ştim noi…
În mod evident, cu Ferdi nu te puteai înţelege în acea zi. Inspectorul făcu doar un gest a lehamite din mână şi-o apelă pe Lala, pentru a o informa despre noul caz. Informarea fu una reciprocă, deoarece Lala îi comunică despre ministrul Sănătăţii, găsit fără suflare într-un dispensar dezafectat din zona Fundeni. Acela era într-o singură bucată, chiar dacă destul de deteriorată cu un bisturiu, după ce în prealabil i se injectase acid sulfuric, după toate aparenţele.
„Cel puţin, acolo are o logică, deşi au renunţat la tranşare…” – îşi zise Marinescu.
Deşi o întreagă echipă scotocea zona, cel care avea să se acopere de glorie – trecătoare, desigur – fusese Ferdi. Acesta, ieşind din staţie ca să-şi aprindă o ţigaretă, găsi printre bălării o pereche de cătuşe. Încă o dată, cazul era unul atipic. Faţă de primele dăţi – detaliile referitoare la ministrul Sănătăţii fiind încă necunoscute, exceptând cele câteva date furnizate de Lala -, când lucrase curat, acum autorul lăsă urme evidente. Nu doar cătuşele pledau pentru această concluzie, ci şi amprentele lăsate cu generozitate, atât pe clanţa uşii staţiei de gaz, cât şi pe mânerele valizelor.
„De data asta, l-am prins! Cătuşele indică ferm că avem de-a face cu un evadat! Iar singura evadare din ultima vreme a fost cea a tipului ăluia din Timişoara… Sper să nu fie vorba de vreun sado-masochist, că şi ăştia mai umblă cu cătuşe! Astea, însă, se cunoaşte că-s de-ale noastre, ăia au cătuşe de fiţe…” – gândi inspectorul cu repeziciune.
Până spre seară, au mai fost găsiţi ministrul Finanţelor, cu un fişic de monede îndesat pe esofag, ministrul Agriculturii, îmbibat cu pesticide, ministrul Comunicaţiilor, strangulat cu un cablu telefonic, şi ministrul Mediului şi Pădurilor, tras în ţeapă la liziera pădurii Băneasa. Apărarea şi Justiţia rămaseră orfane prin suiciduri, titularii ministerelor respective nemaiavând, pesemne, răbdarea de-a-şi aştepta rândul să fie asasinaţi. De altfel, celor două cazuri nici nu li se dădu prea mare importanţă, din pricina nebuniei generale, fiind pasate unor lucrători obscuri, care avură mai mult rolul de a consemna faptul, fără a se mai risipi în cercetări. Victimele, oricum, fură puse tot în seama evadatului timişorean.
Ce era mai rău, însă, abia urma să se petreacă, iar inevitabilul se produse în aceeaşi seară: intră pe fir şi presa!
– Futu-i! – exclamă comisarul-şef Voiculescu, care nutrea o ură atavică faţă de aceşti încurcă-lume care sunt jurnaliştii.
Ilarie 