Inocentul – Epilog

Epilog

 

 

– Futu-i! – pufni Oana, ajunsă la finalul Inocentului.

Scrierea o nemulţumea. Reciti ultimul paragraf:

Am închis şi am râs în hohote. Sunt bine. Mai ales acum că ştiu că am contaminat jumătate de secţie. Doar ei m-au acuzat întotdeauna că sunt arogantă şi că nu dau nimănui atenţie. Poftim. Mai mare atenţie de atât… Mâncărimile îmi smulseră zâmbetul de pe buze. Febra revine. Mă dau bătută de data asta.

„Asta ar merge, dar, până aici, totul e confuz! Cine, cu cine, de ce, pentru ce? Canci! O înşiruire de crime atroce, de anchete parcă dirijate de-un psihopat, fiţe cât cuprinde, logică… din părţi! Vorba mea: Mă dau bătută de data asta! Nici măcar inocentul nu-i vreun inocent. Atâta că n-a comis el crimele, dar vrednic de puşcărie era oricum. De altfel, nici nu cred că mai există inocenţă undeva în galaxie! Dacă mă uit doar la Xreader, când pare mai nevinovat, atunci ţi-o coace! Nu ştiu ce să zic… Să trimit cartea aşa? Poate, să mă mai sfătuiesc cu Carmen şi, eventual, să o refac pe alocuri. Doctorul Stoicănescu zice că aici am tot timpul de pe lume, dar el e doctor, ce ştie despre munca de creaţie? Titlul, oricum, nu-l mai schimb!”

Ultima hotărâre a Oanei era una pertinentă. În definitiv, cartea trebuia să poarte un nume, şi doar nu era să-i zică:

Futu-i!

Read Full Post »

Inocentul – 30

XXX.

 

– Futu-i! – spuserăm cu satisfacţie, rememorând toate întâmplările acelei veri.

De câteva ceasuri, sărbătoream cu Lala Ştireanu în Casa Rustic. Planul nostru mersese uns!

– Totuşi – zise Lala -, nu-mi spui şi mie ce-a fost cu toate omorurile alea fără noimă din Timişoara?

– Trebuia să mă asigur că Tavi-i antrenat! Nu mă puteam baza doar pe declaraţia individului că-i un asasin priceput, oamenii sunt în stare să spună orice pentru un ban!…

– Aşa-i. Dar, optsprezece omoruri?…

– Trebuia să-l ţin în priză. La criminali e ca la fotbalişti. Faci o pauză, s-a dus totul dracului! Nu zic că ajungi să dai cu stângu-n dreptul, însă gâfâi după primul sprint, îţi pierzi detenta… Nu mai eşti bun de titular!

– Mda… Ciudaţi oamenii ăştia, ca Tavi. Oare părinţii lor ştiu cu ce se ocupă?

– Ai lui Tavi, nu. E orfan.

– Ce s-a întâmplat cu ei?

– Nu l-au lăsat să se uite la un film. Pe atunci, nu erau calculatoare…

Dacă în general umorul nu-mi prea este apreciat, Lala se amuză teribil. Era rândul meu să am anumite curiozităţi:

– Dar, tu de ce i-ai hărţuit pe Xreader şi pe Anastassia?

– Anastassia e-o jigodie oricum, iar Xreader s-a băgat singur, când am trecut pe la Oana nici nu-mi dăduse prin minte că o să fac arestări acolo! Apoi, mi-am zis că-s bune cât mai multe piste false, ca să-i ţin pe tâmpiţii mei ocupaţi. Deşi, la câtă minte au, cred că tot aia ieşea şi dacă n-aş fi întreprins nimic… Noroc cu Robert, a simplificat totul! Oricum, am auzit că-i respectat în penitenciar, mulţi îl văd ca pe-un salvator al Patriei, deţinuţi şi poliţişti deopotrivă…

– I-au dat condamnare pe viaţă?

– Normal! Cât să-i dea, la şaizeci şi două de omoruri?

– De unde şaizeci şi două? – mă mirai.

– Păi, dacă tot a picat de papagal, i-au mai băgat pe gât şi tot ce-a omorât Tavi în Timişoara, plus ce mai aveau ei cazuri nerezolvate…

– Aşa, da! – mă dumirii.

Tocmai ne gândeam ce-am putea lua de prânz, când în salon intră fostul ministru al Administraţiei şi Internelor, actual preşedinte interimar. Îl privii cu o strângere de inimă, regretând că ne scăpase. Acesta, însă, veni direct către noi, fără ca Lala să pară mirată:

– Ooo, ce bucurie! Eroii noştri! Cu ce vă pot recompensa?

– Tocmai ne gândeam ce să luăm de prânz… – îi răspunse Lala.

Tipul se aşeză la masa noastră, sporindu-mi disconfortul, şi ceru o sticlă de coniac, până aveam noi să ne decidem asupra bucatelor.

– Eu am mâncat la Casa Venezia, aş sta doar pe şpriţ – explică preşedintele interimar, apoi adăugă: Fără voi, nu ştiu cum m-aş fi descurcat. În special curva aia, pe care-aţi lichidat-o prima, stătea mereu cu ochii pe mine, de ziceai că ea are Internele, iar eu sunt un lacheu… Noroc cu preşedintele, că a avut o minimală onoare, ori că aşa l-a apucat! În palat, ar fi fost mai greu să intre Tavi…

Cu toată tăria coniacului, pricepui că întreg actul meu patriotic a fost încununat doar de-un fel de pleac-ai noştri, vin ai noştri. „Acum, asta e!” – îmi zisei, însă nu putui să mă stăpânesc de-a murmura:

– Futu-i!

Read Full Post »

Inocentul – 29

XXIX.

 

 

– Futu-i! – se auzi un glas în apropiere, fără vreo legătură precisă cu ceva anume.

De când îşi văzu poza în ziar, Robert se obişnui şi ajunse să umble fără sfială prin oraş. „Par să mă cunoască toţi… Da-i tot aia!”

Adevărat, mulţi îl recunoşteau, căci era adeseori interpelat foarte precis şi destui îi ofereau ajutoare. În general, părea să fie privit cu simpatie. Mai ciudat i se păru că Poliţia se ivea doar sporadic, uneori detectând câte un agent care, în birturi, bea cafele la masa alăturată. Deşi înainte nu se gândise la astfel de lucruri, instinctul de urmărit îi spunea acum că doar un agent poate bea cafea după cafea, ceasuri în şir. „Probabil, altceva nu li se decontează” – căută să-şi lămurească sieşi ciudăţenia. Tot mai des se lungea la masă, amuzându-se de numărul incredibil de cafele băute la mesele alăturate. Cum nu ducea lipsă de bani, reuşi să se şi primenească, ba chiar îşi luă inima-n dinţi şi părăsi aşezământul sordid în care-l plasase Tavi, găsind un fel de motel la care era suficient să plătească zilnic o sumă modică, fără să mai prezinte cartea de identitate – reţinută de Poliţia timişoreană. Cât despre binefăcătorul său, acela nu mai apăru de ceva timp.

Cum plimbările fără ţintă îi ocupau cea mai mare parte a zilei, Robert se pomeni pe strada Valea Oltului. „Aici e Casa Rustic!” – îi veni, fără a putea preciza de unde cunoştea amănuntul. Decise să intre, gata să risipească vreo două sute de lei pe-o masă de calitate. Sosi doar coniacul introductiv când gânduri nefireşti îl năpădiră. Îşi aminti brusc de copilărie, fără ca ceva din preajmă-i să poată fi socotit ca o aluzie la cele de odinioară. „Ciudat! Deşi copilăria trece cel mai greu, doar atunci sufletul are momente de iluminare şi cunoaşte bucuria… Mereu descoperim câte ceva, vedem primele figuri din jurul nostru, cucerim noi străzi şi ni se relevă arome, iar noi credem că aşa va fi mereu… Apoi te pomeneşti adult şi, într-o bună zi, constaţi că toată lumea pe care-o ştiai s-a dus dracului în mod ireversibil, te închizi în carapace, te-afunzi în egoism şi eşuezi iremediabil în sordid! Într-un fel, mă bucur de toată tărăşenia, măcar a fost ceva inedit, chiar dacă va sfârşi prost… Dar, dacă e să fim cinstiţi, nu toate sfârşesc prost pe lumea asta? Adevărat, puşcăria aduce şi disconfortul, dar poate că oferă compensaţii pe alte planuri…”

Sosiră şi bucatele, însă gânduri asemănătoare îl încercară pe evadat. Poate un băutor de cafea la masa alăturată l-ar fi distras, într-o măsură, din această stare, dar Poliţia îl neglijă în acea zi, cum o făcu şi în aproape toată ziua următoare.

Uneori, scriitorul îşi zicea că poate nici nu mai este căutat, deşi zilnic se regăsea pe titlurile ziarelor, în plimbările sale. „Spurcată tagmă! Poliţiştii mai ştiu şi să-şi vadă de-ale lor, da’ ăştia n-au linişte până nu scormonesc în căcat! Dar, dacă s-ar face dovada că n-am omorât pe nimeni, ar veni vreunul să spună că-i pare rău? Ar veni pe mă-sa!”

Gândul la cei care nu mai pot de grija altora îl amărî atât de mult încât nici nu se prea sinchisi când, în sfârşit, fusese reţinut. Recepţionerul magherniţei în care se cazase îşi făcu datoria de cetăţean, anunţând Poliţia. Deşi bănui din start că s-ar putea întâmpla astfel, fugarului nu-i păsă prea mult. Lăsă să-i scape totuşi, mai mult din obişnuinţă, vorba:

– Futu-i!

Read Full Post »

Inocentul – 28

XXVIII.

 

 

– Futu-i! – exclamă preşedintele, după ce frunzări rapoartele SRI.

De săptămâni bune se retrase în palat, uitând până şi să-şi mai viziteze familia. Aflând zilnic ştiri despre cum se prăbuşesc toate, inclusiv despre modul în care dispare executivul, ministru cu ministru, alese recluziunea totală, dedicându-se consumului de alcool şi tolerând în preajmă-i doar pe sepepistul Vasile.

Întreg personalul palatului se îndoia de existenţa acestui Vasile, om care nu se regăsea pe niciun stat de salarii şi de care nu-şi amintea nimeni. Ca să fim exacţi, nici domnul preşedinte nu era întrutotul convins de realitatea acestuia, însă era singura prezenţă pe care-o suporta timp mai îndelungat.

Asemenea romancierei Oana, preşedintele vedea de la o vreme entităţi, cu unele devenind interactiv. Că sepepistul Vasile va fi fost entitate ori altceva, evităm să presupunem. Cert este că o dată-l şi pipăi. Nu doar că îi simţi materialitatea – părelnică, cel puţin -, dar Vasile nici nu dispăru. „Nu-i tremens!” – gândi alesul poporului. „E la fel de aievea precum sunt eu ales de cetăţenii Patriei” – îşi continuă meditaţiile, în vreme ce Vasile rânji aprobator.

– Ce te hlizeşti? – îl întrebă cu acel prilej.

– Că sunt la fel de aievea… Într-adevăr, sunt!

– Ce eşti?

– La fel.

Vasile avea întotdeauna un mod de exprimare ambiguu şi aproape de fiecare dată persiflant. Acum, însă, privea absent pe fereastră. Preşedintele reluă rapoartele. „Ce formulări la ei! Doamna ministru fusese risipită într-un ansamblu dizgraţios şi terifiant… Ăştia trebuiau să se facă critici de artă, nu spioni!”

Iritat, îşi mai turnă un pahar de whisky.

– Să le ia dracu pe toate!

– Le ia oricum – îl îngână Vasile.

– Nu ziceam de situaţia generală, ci aşa, la visele mele…

– Le ia şi pe alea.

– Am vrut să fac ceva, şi uite ce s-a ales!

– Ai vrut pe dracu! S-a ales exact ce trebuia. Nu cred că ai vrea să-ţi spun ce vroiai tu de fapt!…

– Nu, nu vreau. Dar, fii atent cum vorbeşti cu mine, că s-ar putea…

– S-a putea să ce? – îl înfruntă Vasile.

„Chiar! Să ce? În faţa lui, sunt dezarmat, nici nu-s convins de existenţa sa!”

– A-nceput destul de frumos luna August… – căută un subiect neutru.

– Da, destul de frumos. Poate că vine pentru ultima dată…

– Ce vrei să spui?

– Că a-nceput destul de frumos.

Preşedintele schiţă doar un rictus, alegând să bea şi să se gândească, fără a aprofunda, la frivolitatea soartei.

– Ce-ar fi să ies, totuşi? – întrebă după o vreme.

– Ar fi o încercare. Ori dau mulţimile peste tine, ori ajungi prin vreo unitate militară, fie te-ntâlneşti cu evadatul Robert…

– Crezi că Robert a fost?

– Da’ tu crezi?

– Eu nu cred. Uite ce-mi scrie Kremlinul! Viaţa merge înainte.

– Casa Albă n-a zis nimic?

– Ba da, tot o tâmpenie, ceva cu ţine-te tare…

– Iar tu te-ai conformat şi te ţii de tărie.

Din nou, primul om al ţării se bosumflă.

– Nu pricep – îi spuse Vasile -, de ce mai conversezi cu mine dacă nu-ţi convine niciodată ce-ţi spun?

– Păi, ce să fac? N-am chef de nimic! Dacă doar bei şi te uiţi pe pereţi, înnebuneşti!

– Ei, înnebuneşti oricum, nu asta e problema! Ai ajuns dependent de conversaţia mea…

Preşedintele căzu pe gânduri. Îşi făcu apoi curaj şi rosti ceea ce-l frământa de o vreme:

– N-ai putea să-mi faci rost de nişte Furadan?

– Pentru ce?

– Îmi trebuie mie…

– Cred că este pe internet, da’ ăla-i pentru femei!…

– Şi pentru domni?

– Pentru domni, nu ştiu, însă pentru tine cel mai potrivit ar fi revolverul…

„Chiar! Auzi, Furadan! Ce-a fost în mintea mea? Adică: de ce să fie simplu, când poate fi complicat? Doar am revolverul aici!”

Fără a mai chibzui prea mult, preşedintele-şi scoase arma din sertar, o cântări puţin, îşi lipi ţeava de tâmplă şi apăsă pe trăgaci. Sepepistul Vasile dispăru pe dată, iar preşedintele se pomeni pe-un câmp nesfârşit care lucea argintiu. „E noroi!” – remarcă, privind la nemărginirea de clisă. Mergea anevoie, afundându-se la fiecare pas. „Parcă aş avea unde mă duce!… Dar, dacă stau locului, mă scufund!”

– Futu-i! – fu prima sa vorbă rostită pe celălalt tărâm.

Read Full Post »