Inocentul – 5

V.

 

 

            – Futu-i! – rezumă comisarul-şef Voiculescu toate simţămintele de peste zi.

            „Încep să-mi ies din minţi. Nu reuşesc să duc ancheta la capăt. Nu reuşesc nici măcar să duc un interogatoriu la bun sfârşit. Văd tot timpul negru în faţa ochilor” – gândi, fără prea mare legătură cu ceva anume. De câteva ore analiza diferitele aspecte ale ultimului caz, cel al asasinării doamnei ministru al Turismului, împreună cu inspectorul Marinescu, agentul Ferdi şi detectiva Lala Ştireanu.

            Ca de fiecare dată când se confruntau cu un omor mai spectaculos, Lala insista că făptaşa este, în mod indubitabil, Anastassia. „Cred că-i poartă o ură personală! N-o fi nici Anastassia uşă de biserică, însă, nici chiar aşa, la orice crimă, fără vreun indiciu cât de firav, fără vreo probă directă sau – cel puţin – indirectă, s-o etichetezi în mod aprioric drept făptuitoare! Şi cu ce argumente-mi vine: că tipa ar fi mărturisit într-o discuţie purtată la un suc!”

            – Întâi, că nu aveai ce să cauţi acolo, a fost plăcerea ta să te duci! – îi reproşă colaboratoarei. M-am săturat ca, la orice crimă din ţara asta, să vii şi să mi-o bagi pe Anastassia. Ai ceva personal cu ea, du-te şi lichideaz-o cu revolverul, nu mă mai zăpăci pe mine de cap! Că eu îmi iau picioare-n cur de la chestor, nu voi!

            „Adică, şi de noi se leagă?” – gândiră la unison Marinescu şi Ferdi, în vreme ce Lala, deşi înregistra doar parţial tirada comisarului, începu să cocheteze destul de serios cu ideea pe care acesta i-o sugeră.

            – Revenind, cer să nu mai aud de Anastassia până nu sunt probe clare care s-o incrimineze! Cât despre teoria voastră – aici privi către Ferdi şi Alexandru Marinescu -, aş eticheta-o într-un fel anume, pe care mă sfiesc să-l rostesc. În vremuri normale, v-aş zice că sunteţi nebuni şi v-aş recomanda să vă căutaţi de lucru în altă parte. Cică, ei ar dori să verificăm întregul executiv, deoarece numărul bucăţilor în care-a fost tranşată victima ar corespunde numărului de miniştri plini… Cum ar veni, dacă era tranşată în şapte, trebuia să-i căutăm pe cei şapte magnifici, iar dacă era în nouă, trebuia să arestăm membrii Curţii Constituţionale!… Norocul vostru că-i haos în ţară şi că o astfel de acţiune ar putea pune Poliţia într-o lumină favorabilă!…

            „Adică, futu-ţi râtul tău, ideea noastră-i bună, da’ ai vrea să-ţi tragi tu tot caimacul!” – îşi zise Marinescu, plin de obidă.

            În acest moment, întrunirea fu tulburată de apariţia unui ins lăţos, cu constituţie atletică, ale cărui veşminte erau pătate cu urme evidente de sânge.

            – Bună ziua! – salută individul. Îmi spuneţi, vă rog, unde-aş putea să mă autodenunţ?…

            Întrerupt din gânduri, comisarul-şef tăcu o vreme. Se adună mai apoi:

            – La spovedanie! Aici suntem la Poliţie şi nu ne mai vedem capul de treabă!…

            Lala fu izbită de-un alt aspect: „Oare de ce toţi cei care vor să se autodenunţe încep cu bună ziua?”

            – Nu vreau să vă reţin, dar eu sunt Aurel Rusu, zis şi Octavian sau Tavi şi, vrând s-o ucid pe Violeta Loredana Pascal, am săvârşit o confuzie şi-am asasinat-o pe o doamnă ministru, ulterior am recunoscut-o când au dat-o la televizor…

            – Mda… – făcu comisarul. Şi eu am vrut s-o mârlesc pe Julia Roberts, însă, confundând-o, m-am dat la mă-ta! N-ai priceput că ne deranjezi?

            – Şi unde aş putea?…

            – La dracu! Nu mai pot eu de mustrările voastre de conştiinţă! Mie-mi taie 25 la sută din leafă, am de lucru de nu mai ştiu cum mă cheamă, da’ trebuie să-i ascult pe toţi tâmpiţii! Boul de Ilie de ce-i lasă pe toţi să intre?…

            Străinul pricepu că este inoportun şi se retrase. Lala gândi că poate n-ar fi fost inutil să-l fi lăsat să vorbească, însă ştia din start că omul minte. „O fi ucis şi el vreo cămătăreasă, a găsit acolo trei inele, un ceasornic, ceva cercei şi două sute de lei, a băut tot, şi-acum vine să-l ţină Poliţia cu mâncare şi cazare! Totuşi… De unde-a ştiut de doamna ministru, că încă nu s-a publicat ştirea?” Cum individul dispăruse, detectiva se consolă cu gândul că oricum Anastassia este făptaşa, tipul intrat intempestiv în birou fiind vreun vânător de faimă care, cine ştie cum, a aflat ceva despre asasinat. „O fi tăiat vreo pasăre să-şi mânjească hainele. Apoi, că ştie despre caz, ce mă mir? Suntem în România, aici se află orice!”

            Spiritele se mai potoliră în încăpere iar cei patru tocmai încercau să stabilească un plan de acţiune coerent, când fură din nou întrerupţi, de data aceasta de telefonul mobil al comisarului-şef. În timpul convorbirii, acesta mai mult ascultă, astfel că ceilalţi nu-şi putură da seama despre ce este vorba. Mai apoi, comisarul rămase tăcut vreme îndelungată, până ce le dezvălui şi celorlalţi noutatea:

            – Legiştii au încheiat analizele. Cică, decesul a survenit din cauze naturale!

            Întreaga incintă fu cuprinsă de stupoare, parcă şi cuierul stând suspendat nu ştiu cum şi sfidând legile fizicii newtoniene.

            „Dacă alea-s cauze naturale, înseamnă că oricui i-ar putea creşte în cap, din senin, şase gloanţe, durerea făcându-l ulterior să se autodezmembreze… Poate că şi asasinatele Anastassiei sunt opere de artă, ori poate că eu sunt întreagă la cap! În felul ăsta, poţi afirma orice! Eu înţeleg că leafa diminuată poate fi o pricină de iritare, însă aici suntem în plin delir maladiv! Futu-i!” – mai gândi Lala, apoi îşi aprinse o ţigaretă fără să ceară permisiunea celorlalţi.

Read Full Post »

Inocentul – 4

IV.

 

 

            – Futu-i! – îi scăpă Anastassiei văzând-o pe vizor pe Lala.

            Anastassia începu să ucidă de la şaptesprezece ani şi, chiar dacă debutul şi-l făcu accidental, mai mult împinsă de împrejurări, iar asasinatul nu reprezenta pentru ea nici un ideal în viaţă, nici vreun mijloc de-a izbândi, continuă mai apoi să curme vieţi, vădind o oarecare seninătate în acţiunile sale. Câteva particularităţi o distingeau de alţi criminali: Nu prea lăsa urme la locul faptei, aproape întotdeauna mobilul era unul vag, dacă nu inexistent, nu opera de două ori în aceeaşi manieră şi, în plus, întotdeauna concepea o anumită scenografie, astfel încât descoperitorul cadavrelor să fie surprins şi impresionat. La acestea, s-ar mai adăuga un detaliu: niciodată Anastassia nu fusese condamnată, chiar dacă Lala o citise de ani buni, instincte similare măcinând-o pe detectivă, cu deosebirea că aceasta reuşise să şi le înfrâneze într-o mai mare măsură.

            Pornind către Anastassia, Lala Ştireanu nu-şi făcuse vreun plan. Ştia cu certitudine că ea este făptaşa, dar se decise să improvizeze. „Nu mai am răbdare să aştept rezultatul analizelor! De fapt, ce să mai spună nou despre un trup tranşat în cincisprezece bucăţi? Perdeaua de fum din mintea mea devine tot mai compactă. Dacă ar fi Oana în locul meu, acum ne-ar descrie stările de spirit. Dar, eu nu sunt Oana! Aşa că sun…”

            Am amintit deja prima reacţie a Anastassiei când privi pe vizor. Ezită apoi doar câteva fracţiuni de secundă şi se decise să descuie.

            – Lala! Ce surpriză! Sper că nu s-a petrecut nimic grav!…

            – Nu tocmai… Ai ceva rece? Carbogazos, dacă se poate.

            „Nu-i proastă! Într-o băutură carbogazoasă distingi imediat otrava… Deşi, cum pare-a fi singură, nici n-ar fi necesar să apelez la otravă”.

            – Chiar vreau ceva carbogazos – preciză Lala -, nu m-am gândit că ai să mă otrăveşti! Şi, în general, încearcă să părăseşti astfel de gânduri, am şi revolverul la mine!

            Anastassia fu neplăcut surprinsă, aşa cum ni se întâmplă fiecăruia atunci când cineva pare a ne citi gândurile. De altfel, Lala pătrunse demult în mintea ei şi-i oarecum de mirare că niciodată nu s-a ajuns la o condamnare. Însă, aşa au fost timpurile. Fie un procuror a considerat dovezile ca fiind insuficiente şi indirecte, fie autopsierii săvârşeau vreo dobitocie şi încurcau cadavrele, fie raţiuni de stat impuseră abandonarea unor cazuri. „Acum, s-ar putea să scape cu criza!” – îşi mai zise Lala, apoi se aşeză şi-şi scoase pachetul de ţigări.

            – Ce mai e nou prin târg? – întrebă suspecta.

            – Ce se ştie. Sinuciderea Ramonei, percheziţia de la OTV, asasinarea doamnei ministru al Turismului…

            – A fost asasinată? Cum aşa? – păru Anastassia uimită.

            – Cum?… Cum se asasinează. Puţin mai spectaculos decât de obicei. Cred că tu mi-ai putea da mai multe amănunte… Interesant că, din tot ce-am înşirat, doar la asta ai reacţionat.

            – De celelalte două ştiam de la televizor, asasinatul însă reprezintă o noutate. Sper că nu insinuezi…

            – Nu insinuez nimic, ţi-o spun direct, ştiu că tu ai fost! Ne cunoaştem, doar, de şaisprezece ani, ai dublul vârstei de la care ai început să ucizi…

            – Adică, mă faci şi ucigaşă?

            – Anastassia, ce rost au mutrele astea?  Ştii la fel de bine ca mine că tu ai fost! Normal, nu mă aşteptam să spui: Da, eu am ucis-o, vreau să suport consecinţele severe ale Justiţiei… Dar, mă gândeam că vei vădi puţină decenţă.

            – Aşadar, sunt ucigaşă şi indecentă! Şi pentru asta te-ai obosit să vii până aici, başca să mai ceri şi-un suc.

            – N-am cerut suc, am cerut ceva carbogazos. Putea să fie şi bere.

            – Şi dacă am un alibi solid?

            – Scârţ! Ce alibi ai putea avea?

            – Am fost la o întrunire la care m-au văzut în permanenţă zeci de oameni!

            – Când asta, în timpul comiterii asasinatului?

            – Exact!

            – Atunci, îmi voi recunoaşte înfrângerea. Însă, chiar ai fost la întrunire?

            – Da! – plusă suspecta.

            – Interesant! Chiar nu mă aşteptam, cu atât mai mult cu cât nici n-am spus când a fost săvârşit asasinatul…

            „Futu-i!” – îşi zise Anastassia, pentru a doua oară în nici măcar un ceas.

Read Full Post »

Inocentul – 3

III.

 

 

            – Futu-i! – făcu înciudat Xreader, găsind frigiderul gol pentru a nu ştiu câta oară.

            După toate aparenţele, Oana nu se trezise încă. Nici n-ar fi avut rost să încerce. „Chiar trează fiind, din nimic, tot nimic poţi să găteşti! Ciudaţi mai suntem şi noi, românii! Două lucruri par să ne preocupe în mod predilect: să avem burta plină şi să ştim că alţii-s mai proşti ca noi. Cum de proşti nu duci niciodată lipsă – chiar dacă nu-s fizic prezenţi, îi poţi evoca din amintiri -, rămâne problema mâncării. Acum, e cam opt dimineaţa… La ora asta, cred că aş putea doar să comand o pizza. De la Bella Musica nu iau, că-i pe strada Armand Călinescu, şi nu-l pot suferi pe chior! Să sun la Four Star Pizza…”

            Trecură patruzeci şi cinci de minute de când făcuse comanda. „Cât o repriză de fotbal. Aşadar, în vreme ce ţie îţi chiorăie maţele de foame, Spania se poate acoperi de glorie… Oricum, ăia n-or fi intrat în teren lihniţi! În definitiv, pizza este cam ca şi munca unui criminalist. Te uiţi la ea şi încerci să distingi mozzarella, şunca, ciupercile, ananasul şi ce-o mai fi. La urmă, îi dai cu ketchup şi nu mai contează nimic! Ca şi cum ai ancheta cazul unei femei din executiv tranşată într-un garaj, încercând să-ţi dai seama dacă ce ai găsit este bazinul sau bustul… Sigur, deosebirea pare uşor de făcut, însă, odată tranşată persoana, componentele se schimonosesc, plus că totul este scăldat în sânge…”

            Interesant, această imagine năvăli brusc în mintea piteşteanului, fără să aibă mania romanelor poliţiste ori să fi auzit la ştiri despre cazul ultimului asasinat, cu atât mai mult cu cât nici nu a răsuflat ceva în presă. În sfârşit, sosi şi comanda. Deloc ca un criminalist, ci mai mult ca un inginer înfometat după o noapte de colindat prin baruri, Xreader se apucă să înfulece. După a doua felie, observă o însemnare a Oanei, pe un dreptunghi de hârtie: „INOCENT: adj. Curat la suflet, căruia nu i se poate imputa nimic; care exprimă nevinovăţie, candid”.

            „Ce-o fi asta? De regulă, îşi face genealogii sau hărţi. Acum, copiază din DEX… Cred că s-a şi trezit, vine miros de fum din camera ei…”

            Prudent, bărbatul mai mâncă două felii de pizza, pe ideea că, dacă e s-o împartă, e preferabil să fi mâncat deja două treimi.

            – A făcut Carmen pizza? – întrebă Oana, intrând în odaie.

            – Nu, e de la Four Star… Vrei şi tu?

            – Îhî.

            Xreader nu-şi puse întrebări cine este Carmen. Cum lipsise peste noapte, n-ar fi fost imposibil să se mai afle cineva în apartament.

            – Carmen zicea că dimineaţa e suficientă o cafea. Am încercat să scriu ceva, însă mă roade la stomac… Cred că şi eu aş fi ajuns tot să comand o pizza. Ar trebui să mai ieşim la cumpărături… Ţi-ai pus şi tu cafea?

            – Nu. De unde să-mi pun?

            – Nu ştiu unde a lăsat Carmen ibricul, mie mi-a adus doar o ceaşcă… O fi la bucătărie.

            În timpul acestei conversaţii, Carmen zâmbea sinistru – dar discret – din fotoliu.

            – Auzi la ea! – continuă romanciera. Cică, un scriitor trebuie să fie la şapte dimineaţa înaintea tastaturii… Da’ ce-s eu, Sadoveanu?

            – Care ea? – îndrăzni soţul.

            – Carmen, ţi-am mai zis de două ori!

            – Care Carmen?

            – Cea care are grijă de Lala Ştireanu, n-o ştii?

            – Ba da, o ştiu, am citit… Şi? Ce-i cu ea?

            – Ea a făcut cafeaua.

            – Dar, ea este personaj literar, cum să fi făcut cafeaua?

            Oana observă absurditatea dialogului. Privi scurt către Carmen, care-şi cerceta unghiile cu un aer absent.

            – Tu n-o vezi? – riscă să-l întrebe pe bărbat.

            – Pe cine?

            – Pe Carmen! De câte ori trebuie să-ţi spun?

            – Nu, n-o văd… – veni răspunsul prudent.

            – Uite-o aici, în fotoliu!

            Xreader se îngrijoră vizibil:

            – Dar, nu-i nimeni în fotoliu!

            Carmen simţi nevoia să intervină:

            – Ce-l tot sâcâi, nu ştii că bărbaţii văd doar ce vor ei? Dacă eram mai tânără cu vreo cincisprezece ani, să-l fi văzut cum reacţiona!

            „Futu-i!” – gândi în acest timp bărbatul, căutând să-şi amintească pe unde-o fi pus numărul doctorului Stoicănescu.

Read Full Post »

Inocentul – 2

II.

 

            – Futu-i! – concluzionă Alexandru Marinescu după ce privi o vreme cadavrul.

            Ferdi ar fi zis acelaşi lucru, însă colegul i-o luase înainte, iar acum evită să-l îngâne. Pe de altă parte, nici nu putea spune altceva care să se potrivească în oarecare măsură cu priveliştea.

            – Nu pare a fi o sinucidere… – zise, totuşi, după o vreme.

            – Într-adevăr, nu pare – confirmă inspectorul Marinescu. Oamenii recurg la sinuciderea prin împuşcare destul de frecvent, însă aproape întotdeauna utilizează în acest scop un singur glonţ. Ca să-ţi tragi şase gloanţe în cap ar presupune nu doar o voinţă de fier, ci şi o nemaipomenită rapiditate. Chiar admiţând că victima ar fi reuşit să-şi tragă şase gloanţe, este neverosimil ca ulterior să se tranşeze în cincisprezece părţi distincte, împrăştiindu-le prin încăpere…

            – N-ar fi posibil să se fi împuşcat, iar apoi s-o fi tranşat altcineva, socotind că oricum nu mai contează? – încercă Ferdi o ipoteză.

            – Posibil ar fi, însă prea puţin plauzibil. Dar, la altceva mă gândesc… Când în rahatul ăsta de oraş abia poţi parca maşina, de cele mai multe ori făcând-o fraudulos, de ce pizda mamei lor ăştia cu garaj îl folosesc pentru crime, în loc să mai decongestioneze străzile?

            Într-adevăr, întreaga scenă se petrecea într-un garaj. Ca să-şi facă de lucru şi să pară util, Ferdi se apucă să schiţeze un trup omenesc, reprezentând apoi prin linii secţionările operate şi numerotând bucăţile rezultate astfel. Erau cincisprezece segmente.

            – Istoria lumii e plină de astfel de cazuri – încercă domnul Marinescu să-şi epateze colegul. Rogojin şi Mîşkin au stat câteva zile închişi în casă cu Nastasia Filipovna şi, dacă nu intrau peste ei, s-ar fi împuţit femeia acolo, că deja începuse…

            – Asta în Idiotul? – întrebă colegul.

            „Dracu să-l ia de Google!” – îşi zise Marinescu, apoi răspunse scurt:

            – Da.

            Cam de când apăruse internetul şi motoarele de căutare, apelurile sale la cultura universală nu prea mai reuşeau să producă uimire, mulţi colegi ştiind date chiar şi despre Herodot. Acum, Ferdi – cum i se spunea agentului Ferdinand Râmpu – contraatacă chiar:

            – Sau cum a fost acel caz cu Ivan Petrovici Kamîşev, care i-a lichidat pe Olga şi pe servitorul Kuzma, procuror fiind… În Dramă la vânătoare.

            – Da, ştiu, Cehov – mormăi inspectorul indispus. Deh, fleacuri! În Hamlet, mor pe capete! Fostul rege, Polonius, Gertrude, Claudius, Laert şi Hamlet însuşi…

            – Totuşi, nu se compară cu Titus Andronicus! Acolo-s treizeci şi patru de cadavre, paisprezece omoruri, dezmembrări, sfârtecări, îngropări de viu, un şir interminabil de atrocităţi!…

            – Mda, zic să revenim la cazul nostru.

            În opinia Lalei Ştireanu, Marinescu şi Ferdi erau doi cretini tipici în Poliţia română, prezentaţi ca atare şi-n unele scrieri ale Oanei Stoica-Mujea. Aprecierea ar putea părea cam aspră de vreme ce cretinismul nu-i endemic în Poliţie, fiind la el acasă în toate instituţiile Statului. Mai mult, chiar dacă cei doi se abăteau destul de vizibil de la rigoarea ştiinţifică, rezolvau cazurile cu destulă ingeniozitate, în munca de criminalist contând cel mai mult rezultatul final – adică găsirea vinovaţilor – şi prea puţin ori deloc căile prin care se accede la acesta.

            Deşi evitară s-o rostească, victima de acum nu era una oarecare, ci o reprezentantă marcantă a Guvernului, fapt care sporea şi presiunea asupra anchetatorilor.

            – Cine să fi avut interesul s-o facă? – reveni Ferdi la caz.

            – Interes ar fi avut circa şase-şapte milioane de oameni. Aş zice să încercăm să reducem numărul suspecţilor… Un om poate fi detestat de o ţară întreagă, însă de regulă bucata ţi-o fac apropiaţii… Câte ministere avem noi?

            – Cincisprezece – răspunse prompt agentul.

            – Mda… Deci, cu premierul, ar fi şaisprezece miniştri plini. Scădem victima, rămân cincisprezece, câte bucăţi sunt. E clar! Cred că întreg executivul a participat la asasinat – o execuţie, în fapt! -, tranşarea fiind un fel de avertisment ritualic, cu mesajul: Trebuia să-ţi vezi de Turismul tău, nu să începi să ne lucrezi pe la spate! Zic să mergem pe pista asta..

            Ferdi ridică din umeri, cu sensul: să mergem, de ce nu? De când se anunţase că vor avea salariile diminuate cu 25%, entuziasmul său – niciodată clocotitor – scăzuse, fiind interesat mai mult de şpăgi.

            – Cu ce-or fi ciopârţit-o, cu toporul? – mai întrebă agentul.

            – Nu, cu unghiera! Normal că cu toporul, tu cu ce-ai vrea? De la Raskolnikov încoace, este metoda clasică! – se răcori inspectorul Marinescu, vădindu-şi competenţa.

            Agentul Ferdi încercă o concluzie a zilei, dacă tot ratase prologul:

            – Futu-i!

Read Full Post »

Inocentul – 1

I.

– Futu-i! – rosti romanciera Oana, ca în fiecare dimineaţă.

Deşi se trezi bulversată, presupunând că are din nou cearcăne terifiante, scriitoarea rânji tenebros: „Ce-ar fi ca următorul roman să-l încep chiar aşa, cu futu-i? Văd eu cui îi atribui replica… Dar, despre ce dracu să mai scriu? De fantasy mi s-a cam aplecat, la psihologice nu mă bag, că o iau pe arătură… Îi trag un Kriminalroman! Sau mai văd eu… Bine, cel puţin, că am începutul! Dacă-mi vine şi-un titlu mişto, treaba-i ca şi rezolvată. Apoi, nu mi-ar mai rămâne decât să-mi impun să scriu douăzeci de pagini pe zi şi-n zece zile termin cartea. Sau s-o fac mai lungă? Nu, că-i criză! Dacă-s multe pagini, creşte şi preţul, şi – cu criza asta – nu mă mai citeşte nici Xreader… Ce-ar fi să-i zic Inocentul? Duce cu gândul la Idiotul. Însă, va fi cu totul altceva, Idiotul nu-i cu crime, doar una – mi se pare – la sfârşit. De fapt, şi Mîşkin era un fel de inocent, da’ cartea mea va fi mai faină! Ce-i drept, scrie făinuţ şi Dostoievski, însă nu se poate compara cu mine. La el, cel mai des acţiunea e în Sankt Petersburg, la mine-i în Piteşti. Or, în Petersburg e frig, iar în Piteşti, cald. Unu la zero pentru mine! Frigul e naşpa! Mă rog, şi canicula e naşpa, dar noi ne-am izolat termic apartamentul şi avem aer condiţionat. Bun, au şi ei gaz metan, da’ nu-i tot aia! Apoi, ei beau votcă, în vreme ce noi avem ţuică de prune… Nu poţi compara cereala cu fructul! Doi la zero pentru mine! Şi, la urma urmei, eu am publicat la Tritonic, în vreme ce Dostoievski a publicat doar la edituri pe care nici nu le poţi pronunţa… Dar, să revin la carte. Inocentul… Ce-i acela un inocent? Cred că unu’ aşa… mai sărac cu duhul. Îi baţi apropouri mai fine, şi el o ţine tot pe-a lui. O să mă uit în DEX, să nu mă ia Vania la mişto… În primul capitol trec în revistă personajele principale – cred că o bag pe Lala -, apoi îi mai trag şi nişte descrieri…”

Pe când romanciera gândea acestea – dacă se poate numi gândire o înşiruire haotică de vorbe – uşa se crăpă uşor şi în odaie intră Carmen, purtând o tavă cu cafea şi ţigarete light.

– Şi micul dejun? – întrebă scriitoarea, ca să spună ceva.

– Domnul Vania a spus că dimineaţa e suficientă cafeaua, însoţită de ţigări! Şi-aşa te prosteşti cu light-uri… Un scriitor care se respectă este la şapte fix înaintea tastaturii, nu se-mpute-n pat până la ora asta! – pe aceste cuvinte, Carmen reglă jaluzelele astfel încât în încăpere să fie o lumină optimă pentru scris.

„Adică, acum Vania nu doar mă parodiază, da-mi face şi programul? Şi asta ce caută la mine-n casă, că doar e personaj? Să-şi fi adus Xreader vreo fufă şi-o dă drept Carmen? Ba nu, e chiar Carmen, doar eu pot şti cum arată, este invenţia mea! Să am febră cerebrală, ca Ivan Karamazov? Blestemată dimineaţă! Satirul ăsta de Dostoievski se ţine scai de mine! Să temporizez cumva, să văd ce iese… Poate visez”

– Atunci, să mă apuc de scris… – zise, socotindu-se vicleană.

– Dacă ar fi să scriu eu, aş începe o carte numită Inocentul. Ceva cu Lala, mahmură, care e anunţată în zori că a sunat-o Mihai în repetate rânduri, să-i spună că Victor Blid este rănit… Eventual, aş băga şi câteva capitole în Antalya…

Romanciera fu neplăcut surprinsă. Nu doar că menajera – sau ce naiba era entitatea numită, convenţional, Carmen – îi ghicise planurile scriitoriceşti, dar avea şi-un chip pe care sarcasmul înflorise mai mult decât manifest.

„Sarcasmul înflorise mai mult decât manifest… Ce-i cu mine? Eu nu mă exprim aşa!”

– Se răceşte cafeaua! – o mai atenţionă Carmen.

– O beau acum, e numai bună… – replică Oana, prefăcându-se că s-a apucat de scris.

– Pot să bag compul în priză? – întrebă intrusa, ironia fiind străvezie.

Celebra autoare simţi că face explozie, însă reuşi să-şi sintetizeze toate simţămintele acelei dimineţi într-o singură formulă:

– Futu-i!

Read Full Post »

Percheziţia

Mascaţii erau montaţi de data aceasta, chiar dacă uneori, în trecut, acţionaseră cam fără chef. Vasile, recognoscibil după voce, îi mărturisi lui Tudor, cel mai scund decât colegii săi:

– La sindicaliştii ăştia aş face şi trei descinderi pe zi! Ei se îmbuibă, în vreme ce noi ne trambalăm toată ziua pentru un rahat de două mii de lei! Şi mai trebuie să purtăm şi porcăriile astea pe cap!…

Tudor ridică din umeri, mormăind ceva la întâmplare, însă întreaga echipă dădu năvală în imobil parcă cu mai mult entuziasm decât în alte dăţi.

– Uite-aici, picturi interzise! – exclamă Vasile, ajuns în salon. Ţărani mâncând portocale!

– Nu-s cartofi? – întrebă Tudor.

– Draci! Portocalele-s mai ieftine şi, în plus, conţin vitamina C. Sunt bune ca să nu faci scorbut… – explică Vasile expert, înciudat că nu poate cărăbăni tabloul.

Read Full Post »

Basm răsăritean

Prin negura vremilor, o prinţesă fusese vrăjită de-o vrăjmaşă să se preschimbe-n broască până ce un bărbat o va săruta, fie aceasta dintr-un tainic imbold lăuntric, fie dintr-un capriciu, fie accidental.

            „Cel puţin, bine că n-a mai condiţionat suplimentar! Dacă se cerea să fiu sărutată din iubire, ori de-un prinţ, aici mă găsea mileniul V!” – gândi broscuţa, aciuată lângă o baltă împrejmuită cu vegetaţie bogată.

            Dar, deşi nu era râioasă, ci de-un verde plăcut, şi cu toate că generaţii de pescari împătimiţi vizitară balta cu pricina, broscuţa rămase nesărutată până-n anul 2010 d. Hr. În tot răul, însă, este şi-un bine, aşa cum prinţesa devenită batracian cugeta deseori: „Dacă eram în Olanda, desecau ăia balta de-acum opt veacuri. Cel puţin, aşa am auzit vorbindu-se pe-aici… Asta, însă, pare o ţară de oameni aşezaţi, care nu perturbă natura excesiv. Păcat că aruncă atâtea hârtii şi peturi!”

            Vara anului 2010, datorită reducerilor de la buget, fu una bogată în ţânţari, renunţându-se la dezinsecţia anuală. Astfel, prinţesa se putu desfăta pe săturate cu delicioasele ouă şi larve care ticsiseră balta. Nici nu mai trebuia să-şi lungească limba agilă şi cleioasă, fiind suficient să înoate liniştit şi să-şi ţină gura căscată. Nu ne vom mira, astfel, dacă luna septembrie o află supraponderală, căci se ghiftuise cum n-o mai făcuse în ultimul veac. În această stare o află Marcel care, destul de beat şi căutând un closet, nimeri nu se ştie cum în preajma bălţii. Dintr-un capriciu, se gândi să sărute broasca, însă aceasta se feri, răsuflarea tânărului având un iz respingător.

            „Nu m-ar deranja nu ştiu cât că-i beţivan. Oricum, nu-i rostită nicio condiţie ca să rămân cu el… Dar, dacă mă preschimb acum, cine ştie ce grăsană oi fi. Posibil să nu mă mai cuprindă nici hainele, dacă le-aş recăpăta o dată cu preschimbarea. Ca să nu mai zic cât de demodată aş fi!…” – îşi spuse prinţesa care, urmărind oamenii veniţi la baltă, îşi dădu seama că vestimentaţia se schimbase semnificativ.

            Poate nu în cel mai propice moment, Marcel o sărută totuşi, conversând apoi puţin cu prinţesa. Destul de rotofeie, aceasta fu repede consolată:

            – Cu criza asta, până-n Octombrie te faci divă!

            După ce urină în boscheţi, Marcel o conduse pe noua sa cunoştinţă la Dinar, rugând-o să nu le spună băieţilor că a trebuit s-o sărute ca să redevină prinţesă.

            – De ce te sfieşti, pentru că sunt grasă?

            – Nu, pentru că erai broască. La noi nu prea e obiceiul să săruţi broaşte…

            De acest detaliu prinţesa-şi dădu seama în veacurile lungi de aşteptare, convenind să nu povestească nimănui amănuntele stânjenitoare. Astfel că ni le spuse chiar Marcel, într-o seară când se afla într-o avansată stare de ebrietate. Băuţi la rândul nostru, am râs pe seama sa moderat, gândindu-ne că ni se putea întâmpla şi nouă o păţanie similară.

            Dacă nu Octombrie, luna Noiembrie îi conferi prinţesei, încă din primele zile, mult râvnita siluetă.

Read Full Post »

Dependentul

Domnului plutonier-major Onici i se aduse prânzul, în vreme ce Aurel trăgea, de vreo două ceasuri, de o cafea. De regulă, Aurel stă într-un salon diferit de al nostru, ca să nu ne indispună, însă uneori simţim nevoia să socializăm.

– Aurel! Hai să vezi ceva… – îl chemă domnul plutonier, plăcut surprins de aspectul farfuriei şi dorind să împărtăşească această bucurie vizuală.

Sosind pe dată, Aurel admise că mâncarea arată sublim. După ce se mai codi, mărturisi ceea ce presupuneam cu toţii:

– Aşa-ş mânca şi eu!

– Păi, de ce nu-ţi comanzi? – se miră domnul plutonier.

– N-am bani…

– Cum să n-ai? Doar a câştigat alegerile ăla pe care l-ai votat. Uite, noi nu l-am votat, şi ne-mbuibăm toată ziua.

Cum Onici se apucă să înfulece cu poftă, expunerea nu rămase doar una teoretică. – Am fost un dobitoc! – îşi reproşă Aurel, cu referire la ultimele alegeri.

– De ce spui asta? – ne mirarăm. Ai fi vrut să ia Vântu poşta şi să-ţi citească corespondenţa?

– Mie tot nu-mi scrie nimeni…

– Sau, putea Iliescu să cheme minerii…

– N-are decât să-i cheme!

– Ori, cine ştie câtă şpagă ar mai fi luat Marica, de ajungeam să dăm treizeci de lei pe un pachet de ţigări…

În loc să se folosească de pedagogia subtilă, Aurel îşi aminti şi că ar fuma ceva.

– Eşti un nod de patimi! – îl mustrarăm. De ce nu profiţi de conjunctură ca să te laşi? Uite, ţigările le-ai lăsat de nevoie. La fel e şi cu mâncarea: dacă iei o hotărâre, te ţii de ea! Sau chiar nu te poţi abţine? Omul mănâncă ca să trăiască, nu trăieşte ca să mănânce!

– Exact! – admise Aurel, părând să nu fi înţeles nimic din expunerea noastră pertinentă, deşi nu excesiv de coerentă.

Read Full Post »

Fântâna

– Păi, dumneata te cam încurci! – încercă o primă concluzie maiorul Ghizdavu după două ceasuri de anchetă.

– Eu am ştiut de la început că o să spună minciuni! – interveni plutonierul Coman, dar superiorul îi făcu semn să nu se-amestece.

– Aşadar, dumneata susţii că nu l-ai ucis pe Ion Pavel – recapitulă Ghizdavu. Aici nu pot înţelege… Eu, să fi avut un vecin ca el, îl împuşcam!

Suspectul Florea îşi păstră cumpătul, ţinând-o pe-a lui:

– Dar, eu n-am revolver.

– Păi, n-a zis nimeni că ai tras cu revolverul! Doar ştii că vecinul tău a fost găsit înjunghiat… Iar dumneata nu poţi sub nicio formă să explici cât de cât coerent ce-ai făcut în timpul săvârşirii omorului şi-n ceasurile care-au urmat. Practic, ai lipsit toată noaptea! Pune-te dumneata în locul meu, cam ce-ai gândi? Te-ai dus să te descotoroseşti de armă?

– Da’ n-am folosit nicio armă! – se apără suspectul.

– Ei, nu! – se minună plutonierul în faţa acestei încăpăţânări. Că doar nu l-ai răpus cu o lovitură de kung-fu!

Totuşi, superiorul nu părea grăbit să încheie cercetările preliminare. De altfel, şi Florea îşi păstrase calmul, părând că singur plutonierul Coman avea treabă acasă şi-ar fi dorit să încheie.

– Despre armă vom mai avea timp să vorbim – zise conciliant Ghizdavu. Acum ar fi mai potrivit să ne spui unde-ai fost în tot timpul ăsta…

Florea dădu un prim semn de nelinişte.

– Vă spun – acceptă într-un târziu -, dacă rămâne confidenţial!

– Doar eşti la Poliţie, normal că rămâne confidenţial! – îl încurajă maiorul.

Cum ultima afirmaţie păru să aibă şi-o notă de ironie, Florea plusă:

– Nu spun să nu audă superiorii, înţeleg că rezultatul cercetărilor merge mai departe… Dar, să nu se-audă prin sat!

Ghizdavu zâmbi gândindu-se că, dacă aude plutonierul, se va afla înainte de încheierea depoziţiei, aşa că-l trimise pe Coman după ţigări.

– Ei, acum poţi vorbi! – zise după ce rămaseră singuri.

– Iată cum a fost. Momit de vraja cerului înstelat, mi-a venit chef să merg la fântâna din câmp…

– De ce, ţi-era sete?

– Nu, era un imbold, ca de undeva de dincolo de lume…

Maiorul se gândi că poate-a vrut să se spele de sânge ori să scape de armă, însă nu-l mai întrerupse, ci-l îndemnă pe cercetat să continue:

– Şi?

– Şi ajuns acolo, chemarea s-a înteţit, astfel că am coborât în fântână…

– Păi, aia-i paradită toată, cum să cobori în ea? Poate, doar să te-arunci…

– Nu m-am aruncat. E greu să explic, dar s-a făcut ca un fel de scară în spirală şi, cu toate că n-aş putea spune dacă urca sau cobora, am pătruns într-o altă lume. Acolo, o fată de-o frumuseţe negrăită mă întâmpină: „Vino Florea, ştiam că vei sosi azi!” Sincer, mă gândeam că voi rămâne acolo pentru totdeauna, dar mi-am amintit de Miron şi frumoasa fără corp. O ştiţi…

– Parcă – admise maiorul, ca să scurteze paranteza.

– Pe de-o parte era o adiere primăvăratecă şi miresmele cele mai dulci, dar toate astea netrupeşti, după cum era şi fata. Cât am stat acolo, resimţeam mereu tensiunea dintre deja şi nu încă, dintre frumuseţea mai presus de lume şi materialitatea mea grosolană care, măcar că prin nu ştiu ce taină se împărtăşea oarecum de acestea, nu se putea face desăvârşit una cu ele… Cred că am petrecut în acest nod de contradicţii câteva ceasuri.

Măcar că Ghizdavu nu crezu iotă din toată această relatare, simţi că tare s-ar duce până la fântână.

Read Full Post »

Ca bucatele-n sare

Violeta ştia că poţi să mănânci un sac de sare cu un om şi tot nu-l cunoşti, însă aproximă acest postulat opinând că, totuşi, dacă ai mâncat un sac de sare cu cineva, ajungi să ştii câte ceva despre el. Viorel, însă, mânca foarte sărat, încât văzându-l cum îşi toarnă-n farfurie te întrebai dacă nu cumva bucatele sunt un adaos la sare.

Astfel, sacul se termină relativ repede – chiar cu sacul nu mânca nici Viorel! – şi Violeta, socotind că-l cunoaşte îndeajuns, începu să i se destăinuie. Viorel profită de aceasta, rămânând rezervat în a se confesa la rându-i. Cum-necum, bărbatul se afla acum în avantaj. Femeia gândi că, dacă ar fi adăugat sare ca şi ceilalţi, poate câştiga timp preţios şi ar fi devenit mai prudentă. În schimb, nu se întrebă cum de mănâncă Viorel atât de sărat. „Din moment ce poate băga în el, înseamnă că simte nevoia! Oamenii-s diferiţi…” – îşi zicea.

Totuşi, Viorel mânca excesiv de sărat, nici chiar fotbaliştii Craiovei neputând rivaliza cu el. Şi nici nu bea, cum s-ar putea crede, cine ştie câtă bere după aceea, ci se mulţumea cu o sticlă-două, dar chiar şi atunci le golea în halbă şi, pe buza acesteia, adăuga o bordură de sare. Aşa era felul lui.

Read Full Post »