Feeds:
Articole
Comentarii

MFC 47

.

Recomandări: Carmen, Ana Usca, Vania, Rokssana, Gabi, Cristian Dima.

MFC 44

Recomandări: CarmenGabiCristian DimaMirela PetePandhoraaDordefemeieCristi MillaZamphotographZinaSlowaholicLiviu BimbeaTheodoraVaniaRokssanaImaginiLiliSchtielEla RoseniMika.

Nono

Ştiind că vei lectura o carte în care personaje sunt un ursuleţ de pluş, două pisici, o minge şi câţiva câini, te aştepţi, cel mai probabil, la ceva hazliu. Or, măcar, de formă hazliu şi trist în fond. Dar, dominanta lui Nono este tristeţea. Renata Carageani a numit cartea chiar după acel Nono, ursul de pluş cu fular şi ochelari, care se înghesuie pe comp ori se îndeasă în frigider. În carte, urmăreşte multe filme la televizor, în mare parte de aici făcându-şi ideile despre viaţă.

Inocent, Nono pare a înclina să vadă partea plină a paharului, în vreme ce paharul e mai tot timpul gol, şi e atras de lumină, într-o scriere în care ploaia nu mai conteneşte, capitole bune, iar apariţia soarelui arde sterp.  Pretutindeni licăre o nădejde eshatologică, dar îngerul care se arată este de recuzită, iar minunile sale, discutabile. Totuşi, ursuleţul e rar cuprins de deznădejde – „Gândul că aş putea fi nemuritor mă înspăimântă!” – socotind că nu i se va fi dat o nemurire care să-l ţintuiască în lumea aceasta. Lume de care, de altfel, nu se dezice şi-n care încearcă, după puteri, să fie de folos.

Poantele nu doar că nu lipsesc din scriere, ci chiar abundă, însă şi acelea au o doză de amărăciune, invitând să râzi şi să plângi în acelaşi timp, cumva ca în teatrul lui Cehov, evocat – destul de surprinzător, dat fiind că mai mult s-a uitat la televizor – chiar de personajul principal.

Finalul aduce o înseninare, de care nici Nono şi nici cititorul nu sunt tocmai convinşi, şi accentuează nădejdea într-o lume mai bună, doar întrezărită, cumva ca în Unchiul Vania.

După puteri – e doar un ursuleţ de pluş! – Nono invită la trăirea vieţii ca şi cum aceasta ar avea vreun sens, socotind că iubirea nu va fi doar vreo vorbă goală şi că toate vor ajunge cândva în lumina cea neînserată!

Se va fi înţeles din acestea că Nono nu poate fi ignorat, cartea lecturându-se ca de la sine, pe când cititorul revine în copilărie, resimţind, într-o măsură, emoţiile de atunci.

 

 

 

MFC 14

Recomandări: CarmenRokssanaMirela PeteAnacondeleDana PătrănoiuFlorentinaNinulescuTudor EneaEmmeAliceeeGeaninaRuxMucrozDianaZoltyRakiAbbilbalAlexandruRoxana MunteanRontzikiRocsDanaPandhoraaSlowaholicKarmapoliceFosileLeoviAnastasia TeodosiePisica NeagrăRatzoneFewstuffRobert NTu1074Blind LoveB. D.AnielaMellyZinaGândire logicăCămăraş de luminiSaraScorpioNimaLiliSchtielGabiLink-PingCosmin ŞtefănescuVaniaAlmanaheEla RoseniImaginiVeroversTheodora MarinescuGrişkaClipe de ClujRotheo.

MFC

Recomandări: CarmenDiverseGabiFlorentinaFosileGabriela RazaGeaninaImaginiLiliMirela PeteNinuPandhoraaPishkyRokssanaRoxana MunteanRuxSchtielSorinTudor EneaZoltyAlmanaheTheodora MarinescuRagnarDaurelGabriela ElenaEla RoseniCosmin ŞtefănescuMădălina CiucuLink-PingCarmen AmzaAdela OneteRăzvan Rinder, Vania.

Crime perfecte

– Nici la televizor nu prea mai ai ce să vezi! – zise comisarul Virgil, mai mult ca să spună ceva.

– Ştii la ce mă uit eu? – răspunse Tudose, dintr-un motiv similar. E un serial, Crime perfecte… E făinuţ.

– N-am văzut.

– Scenarist e tipul ăla, John W. Moore. A scris el şi romane poliţiste…

Virgil nu avea chef discute despre un serial pe care nu-l ştia şi despre-un scenarist necunoscut lui.

– Tu-i pita mă-si! – izbucni. Nici n-a trecut bine Revelionul şi, când încă ne e capul plin de reacţii chimice, de cred că s-ar sparge etiloscopul dacă ar trebui să suflu, boul de Stoenescu ne trimite taman la Urziceni. Măcar, dacă o trimitea şi pe Simona… Aşa, nici o cafea n-are cine să ne facă acolo!

– A ţinut-o la birou, să nu-i îngheţe… – răspunse colegul, precizând ce anume ar fi putut să-i îngheţe.

– Crezi că-s cuplaţi?

– Cine, Stoenescu cu Simona?

– Da.

– Nu cred, lui îi face cafeaua Ramona.

Drumul era posomorât ca sufletele celor doi comisari. Pe DN2, de altfel, e ştiut că-i dificil şi să te dregi.

– Ce-ar merge o ciorbă de burtă şi-un coniac! – oftă Virgil. Oare de ce naiba ne trimite pe noi, ăia n-au poliţie acolo?

– Cică-i o crimă care-i depăşeşte. Or fi băut de anul nou, a dat unul cu cuţitul, iar pentru papagalii ăia-i prea greu să afle cine-a fost agresorul! Oricum, eu n-am de gând să mă cazez în Urziceni, rezolvăm cazul repede şi-o tulim!

– Da’ dacă durează?

– N-o să dureze.

Curând intrară în localitatea vizată.

– Băă, trăsni-l-ar! Trebuie să mergem până pe strada Industriei, că-i cădea ceva dacă asasina pe Merilor!

Ajunşi la domiciliul victimei, agentul Florea le explică:

– Femeia ucisă se numeşte Mioara Stănescu, avea 43 de ani şi locuia singură. Se pare că agresorul a folosit un cuţit…

– Mda… – mormăi Tudose, arătând din gesturi că doreşte să vadă locul crimei.

În chiar prima cameră, femeia zăcea pe duşumea. Fusese tăiată destul de urât.

– Nu te-ai uitat, are ceva băutură în casă? – îl întrebă Virgil pe reprezentantul Poliţiei locale.

– Nimic, am căutat şi noi!

– Atunci e clar – conchise Tudose -, n-avem niciun motiv să zăbovim!

Ceru să fie linişte, adulmecă locul vreo cinci minute, apoi trase concluziile:

– Mai mult ca sigur, John W. Moore a făcut-o! Şi-a zis că va fi simplu… Vine în România, se cazează în Bucureşti, bea cu câţiva nătărăi ca să-şi construiască un alibi şi, când ăia sunt beţi mangă, dă o fugă până-n primul orăşel şi ucide la întâmplare, fără să aibă vreun mobil. În felul ăsta, crede că-i fraiereşte pe toţi şi că n-o să ne prindem că el a fost! Verifică la hoteluri…

După câteva telefoane, Virgil avu o mină mai optimistă:

– Este! S-a cazat la J. W. Marriott…

– Ce bou! În buricul târgului…

Peste un ceas, scenaristul John W. Moore era deja arestat, pozele victimei realizate cu telefonul mobil incriminându-l suficient. Tudose nu se putu abţine să nu-i reproşeze:

– Ai crezut că eşti la tine-n America? Aici îi prindem imediat pe toţi!

Virgil completă:

– El credea că se joacă cu Poliţia Română!…

Cultura

Tudose se simţea bine în vizită la Natalia, stimulat de coniacul bun şi de discuţia interesantă până la un punct. Când, însă, femeia afirmă că nu dă doi bani pe preclasici, Tudose-şi aminti brusc de Rodion Romanovici Raskolnikov. Măcar că nu avea topor la el, se descurcă folosind un cuţitaş.

Logic ar fi fost să fure din apartament şi să dispară, dar Tudose simţi ceva similar cu Oblomov şi merse-n dormitor să se culce, loc în care-l găsiră poliţiştii, alertaţi de vecinul de la etajul inferior. Gândindu-se la Werther, învinuitului i se păru că toate-s fleacuri şi lăsă lucrurile să curgă de la sine, devenind astfel inculpat.

În timpul procesului, ar fi putut susţine că a suferit de nebunie temporară, ori să ceară judecarea în stare de libertate, deoarece nu reprezintă pericol social. Tudose, în schimb, fredona în minte Drumul spre eşafod din Simfonia fantastică de Berlioz, refuzând să se apere. Condamnarea la douăzeci de anişori de detenţie nu miră pe nimeni, iar condamnatul se simţi solidar cu Mitea Karamazov.

– Nici prea multă cultură nu e bună! – conchiserăm noi în Dinar, discutând despre camaradul nostru.

Sosind un nou rând de coniac, trecurăm în curând la alte subiecte.

.

Recomandări: Adela OneteCosmin ŞtefănescuEla RoseniGabi123Gabriela ElenaImaginiLink-PingMichaelaRagnarRokssanaSchtielTheodora,Vania.