Inocentul – 27

XXVII.

– Futu-i! – răbufni Xreader, observând că nu mai are bani.

Aş fi putut suplini acest neajuns, însă, surprinzând privirea oarecum complice a lui Grigore, îmi zisei că o fi sosit momentul ca eroul nostru să dea ochi cu Oana, după ce-i ticluise mica surpriză cu televiziunile care-o prezentau drept o criminală în serie. „Asta, dacă o fi reuşit să intre în apartament… Sau, poate, dă de ea pe casa scărilor” – am mai presupus felurite variante.

Romanciera, între timp, îşi procură chei, mergând până la părinţi unde avea un set de rezervă. Detaliile, însă, aveam să le aflăm la întoarcerea convivului nostru.

– Dacă s-o mai întoarce… – mormăi Grigore.

După cum cititorul atent a presupus-o deja, precipitându-se evenimentele în capitală, am decis să coordonez operaţiunile din Piteşti. Distanţa, astfel, nu era nici prea mare, nici prea mică, şi – în plus – stând la şpriţuri cu doi martori, alibiul meu ar fi fost, la nevoie, unul perfect. Adevărat, Xreader n-ar prea putea fi luat drept martor credibil, date fiind suspiciunile serioase care planează încă asupra sa. În schimb, nimeni nu s-ar putea îndoi de probitatea morală a celuilalt piteştean!

Cred că luarăm al treilea rând de coniac când inginerul reveni în local. Pentru cunoscători, ne aflam în Sobral. Xreader păru marcat după reîntoarcerea în domiciliu.

– Era acasă nebuna? – se interesă Grigore.

– Da…

– Nasoale?

– Într-un fel. N-a făcut gură, nici măcar nu mi-a dat prea mare atenţie. M-a întrebat doar: Ai venit?, apoi mi-a zis că plănuieşte cu Carmen cum să încheie Inocentul, deoarece s-a împotmolit cu cartea… Evident, eu n-am văzut nicio Carmen! Mă gândesc serios să-l sun pe Stoicănescu!

– Dă-i pace! – intervenii. Cel mai bine e, cu nebunii, să-i laşi într-ale lor! Dacă-i dai pe mâna psihiatrilor, dintr-un paranoic pot să-ţi scoată un schizofren… Apoi, ce-ai fi vrut? Dacă nu discuta cu Carmen, poate te lua pe tine la anchetă, că pe unde-ai umblat?, că de ce i-ai făcut asta?… Aşa, e liniştită, se gândeşte la cartea ei!

Xreader înclină să-mi dea dreptate, iar Grigore aprofundă:

– Femeile obişnuiesc să bea mai rar ca noi, de aceea le trebuie o ocupaţie! Pe vremuri, multe tricotau, însă a cam dispărut obiceiul. Acum, scriu, citesc, se uită la telenovele, gospodăresc, conversează cu entităţi… Parcă noi suntem mai buni?

Intervenţia îmi păru cu fisuri logice, însă tăcui, scopul fiind acela de a-i reda liniştea camaradului nostru, ca să nu ne strice cheful de băut.

Luna August începu blând, fără obişnuita caniculă. Nori argintii alergau pe cer, iar un vânt septentrional aducea mireasmă de ierburi, cum rareori se întâmplă între betoanele oraşului. Percepută din Sobral, viaţa putea să pară relativ senină, iar situaţia din ţară, firească şi încurajatoare. Văzând ospătarii alergând pretutindeni cu ceaune şi tăvi încărcate cu rafinamente, mânuind tirbuşoanele cu dexteritate şi destupând sticle după sticle, pline de vinuri vechi, nici n-ai fi zis că undeva prin preajmă criza bântuie, că ţara e-n pragul colapsului financiar, că au dispărut zece miniştri şi că nici dracu nu se mai gândeşte la înlocuirea lor, că economia s-a aneantizat, iar populaţia zace îndobitocită. Toate astea păreau zvonuri incerte ori simple legende, o tihnă mulcomă domnind printre stivele de caviar, munţii de cărnuri gătite în vin ori în bere, scoicile arămii ori homarii îmbujoraţi. Aproape că nici nu mai aflai motive să zici, în răstimpuri:

„Futu-i!”

Read Full Post »

Inocentul – 26

XXVI.

 

 

– Futu-i! – îi scăpă chestorului Rogoz, văzând că este apelat de ministrul de Interne.

„O să mă ia la unşpe metri…” – îşi zise, scotocindu-se după ceva scuze plauzibile.

– Da, domnule ministru! – răspunse după un timp. Da, să trăiţi!…

Surprinzător, vocea ministrului era nu doar calmă, dar părea şi binevoitoare, radiind înţelegere. „Poate mă ia la mişto fin” – socoti chestorul, scornind pe loc găselniţe precum aparatul subdimensionat, lipsa finanţării corespunzătoare, starea de stres a lucrătorilor, supraaglomerarea cu cazuri, ingerinţele agresive ale presei, lipsa unor indicii clare, rapiditatea desfăşurării evenimentelor şi alte prostii asemănătoare. Spre surprinderea sa, ministrul i-o luă înainte:

– Uitaţi, domnule chestor, ce vroiam să vă spun: ştiu că vă confruntaţi cu probleme, dar am aflat că aveţi deja un suspect…

„Oare, de ce subliniază suspect? Că, doar, probele sunt evidente!”

– Păi, nu-i suspect! El este, că-i căutat pentru crimă, şi i s-au găsit cătuşele lângă… lângă domnul ministru al Transporturilor…

– Totuşi, să respectăm prezumţia de nevinovăţie, domnule chestor…

„Da’ ce suntem noi, ziarişti?” – fu tot mai uluit Rogoz. Ministrul continuă:

– Acum, când suntem atent monitorizaţi de către organismele europene, n-ar fi de dorit să ne pripim! Am convingerea că, mai devreme sau mai târziu, veţi rezolva cazurile cu profesionalism… Deocamdată, suspectul să fie atent urmărit, dacă se poate, în permanenţă… De presă ne ocupăm noi!

Chestorul rămase nedumerit. Spusele ministrului îi dădură senzaţia că este îndemnat s-o lase mai moale. „Mă rog, pricep şi eu una-alta, da’ mai moale decât am făcut-o? Adică, ce-ar vrea? Să nici nu ne mai deplasăm la următorul caz? Aproape că-mi vine să-l sun şi să cer precizări! Dar, la dracu! Fie ce-o fi!”

Decise să-l sune pe comisarul-şef Voiculescu. În vreme ce-l apela, îşi zise cu satisfacţie: „Ăsta-i căcat tot pe el când vede că-l sun! Las’ să vadă şi alţii cum e… Ce-ar fi să-l fierb puţin? E clar că ezită, deja sună a şasea oară…”

Într-un târziu, Voiculescu răspunse:

– Să trăiţi, domnule chestor!

– Mda… Voi aţi mai avansat cu cercetările? Că m-a sunat ministrul…

– Toate echipajele sunt pe teren, verificăm orice pistă! – plusă comisarul.

– Da? Şi cine analizează datele, dacă-s toţi pe teren? Or fi ieşit la o berică, e august deja, grădinile aromesc îmbietor…

– La birou, se ocupă doamna Lala Ştireanu… – veni răspunsul la plesneală.

– Zău? Cu ce se mai ocupă? Îţi face masaj erotic? Băgaţi-vă, băi, minţile în cap! Dacă mi-ar veni ideea să asasinez, cu voi m-ar apuca pensia şi n-aţi fi în stare să dibuiţi un fir! Uite, însă, pentru ce te-am sunat… Ministrul zice ca, în măsura posibilităţilor, să-l urmăriţi pe suspect. Cum ştim că el este făptaşul, nu are rost să mai mergem pe alte piste. Mai devreme ori mai târziu, ne pică el în plasă! Clar?

– Da, domnule chestor…

Fu rândul comisarului să nu prea priceapă. „Adică, ne ia pe toţi la şuturi în cur, şi pe urmă insinuează să ne facem că lucrăm! Cretinu’ naibii, parcă noi n-am şti cum a ajuns chestor!…”

Din instinct ori din rutină, Voiculescu se gândi totuşi la un set de măsuri. Cea mai arzătoare îi păru aceea de-a ieşi la o bere, aşa cum îi sugerase chestorul. „Dacă sugestie o fi fost…”

Văzând-o pe Lala, se bucură, căci nu prea avea chef să bea singur. Detectiva, însă, căută să-l deturneze:

– A fost găsit premierul! De data asta, e chiar oribil, până acum a fost joacă de amatori!…

– Dă-l dracului, hai să ieşim la o terasă! – răspunse Voiculescu, uimindu-şi colega.

„Futu-i!” – îşi spuse Lala în gând, destul de mulţumită, totuşi.

.

Recomandări: Vania, Răzvan Cătălin Rinder, Schtiel, Zalmoxys, Dana Pătrănoiu, Rokssana, Teo Negură, Tanya, Theodora Marinescu, Imagini.

Read Full Post »

Inocentul – 25

XXV.

 

– Futu-i! – murmură Robert involuntar, când îşi văzu poza pe prima pagină a unui ziar.

Atent să-şi ţină bărbia cât mai în piept, citi la repezeală titlul: Asasin sângeros dat în urmărire generală! Ciudat, gândul îi merse către Tavi, singurul său sprijin de când sosise în capitală. Acesta-l ajutase de curând şi cu trei sute de euro, pe care-i primise pentru o misiune cât se poate de simplă: trebuise doar să ducă două valize într-o staţie de gaz metan abandonată. O simplă plimbare de plăcere şi încasă o grămadă de bănet! Acum, şi-ar fi dorit un restaurant mai de Doamne-ajută, însă în zilele petrecute în apartamentul 6F se cam împăduchiase, prinzând şi-un miros care-l recomanda birturilor pe măsură, unde să mănânci era o aventură.

            „Plus că mai sunt şi urmărit! Oare unde-aş putea să-l găsesc pe?…”  Aici o cam sfeclise, căci nici nu ştia cum îl cheamă pe protectorul său, acesta contactându-l de fiecare dată. „Tot la bloc trebuie să mă duc şi să aştept… Bine că mi-a mai crescut barba, nu mai arăt chiar ca în poză!”

            – Zece crime în nici o săptămână! – răsună glasul unui trecător, făcând ca inima lui Robert să îngheţe de spaimă. Acela, din fericire, discuta cu un cunoscut, fără a-i da vreo atenţie fugarului.

            „Poate doar mimează indiferenţa! A aruncat o vorbă-n dreptul meu, ca să-mi pierd controlul, iar acum mă urmăresc ca să vadă ce fac…”  Privi de jur-împrejur. Lume nu foarte multă, însă scriitorul era stăpânit de senzaţia că toţi ştiu cine este şi că nu-l înşfacă doar dintr-un capriciu, dorind să prelungească joaca de-a şoarecele şi pisica. Simţământul i se accentuă atunci când un ins cu alură inconfundabilă de sudist îl abordă:

            – Ce învârţi?

            – Nu învârt nimic… – murmură evadatul.

            – Nu, pe bune, care-i treaba? – insistă acela.

            – Nu-i nicio treabă…

            – Nu? Şi atunci, de ce ai glasul gâtuit de emoţie? Vezi, că ştiu cine eşti!…

            Urmăritul nu mai reuşi să spună nimic, căutând să se îndepărteze. În împrejurări normale, ar fi ştiut că acesta-i modul obişnuit al sudiştilor de-a se băga în seamă şi i-ar fi răspuns, firesc: „Du-te, bă, în pizda mă-ti!” Acum, însă, teroarea-i spori.

            Peste câteva străzi, avu o altă surpriză. Printr-o fereastră, se auzea glasul Danei Grecu: „Vă întrerup un moment! Tocmai mi s-a anunţat că asasinul a fost zărit în dreptul unui chioşc de ziare, privindu-şi poza cu satisfacţie şi rânjind bestial!…”

            Era limpede! Ştiau toţi! Confirmarea veni de la un domn în vârstă, care-l privi binevoitor şi, strecurându-i nişte bani – trei sute de lei, cum constată mai târziu -, îi spuse conspirativ:

            – Bravo, mă! Nu te lăsa, termină-i pe toţi!

            Robert se ştia căutat doar pentru uciderea Ramonei, astfel că nu înţelese îndemnul. Mecanic, luă banii şi se îndepărtă. Parcă pentru a proba că gândurile vin când vor ele, îi trecu prin minte: „De când am fost arestat în Timişoara, nu mi-a mai trecut nicio idee mai acătării. Dacă scap, o să scriu un roman despre toată istoria! Dacă scap… Cum aş putea să scap, când pretutindeni doar despre mine se vorbeşte şi deja m-au recunoscut o grămadă?”

            Socotind că-i totuna, riscă să mănânce într-un birt mai arătos. Având şi terasă, mirosul pe care-l căpătase în ultima săptămână devenea difuz. Ceru ciorbă de burtă şi biftec tartar, alături de o sticlă de vin alb sec. Pe când gândea că poate este ultima lui masă rezonabilă, un alt sudist îl abordă:

            – Ce faci, bagi la maţ? Fii atent, am o afacere pentru tine!…

            Pe scurt, acela-i oferi zece milioane de lei vechi ca să-l lichideze pe şeful lui de echipă. Intrat în iureş, scriitorul acceptă, primind în avans jumătate din sumă.

            – Mâine dimineaţă te rezolv! Da’ ce-a făcut?

            – E un bou! – îl lămuri acela.

            – Asta e! Mulţi sunt aşa…

            Afacerea avea să fie primul tun trasă de Robert cuiva. Chiar dacă nu mai ştim nimic despre sudist, putem presupune cu suficient temei că a doua zi, văzându-şi şeful nevătămat, va fi exclamat:

            – Futu-i!

Read Full Post »

Inocentul – 24

XXIV.

 

 

– Futu-i! – îşi zise domnul Grigorie, observând picioarele vecinei de la şase fluturându-i prin dreptul ferestrei.

Asemenea oricărui alt al nouăzeci şi optulea cetăţean dintr-o sută, domnul Grigorie de la etajul cinci îndrăgea manelele. Această pasiune îl pusese, însă, adeseori în situaţia de a fi reclamat de vecina de la etajul superior, Poliţia sosind aproape de fiecare dată cu promptitudine.

„Asta nu-i întreagă la cap! Numai pe ea o deranjează. Ăia de la patru, măcar că le şi dansăm în cap, de ce nu se plâng niciodată?” – îşi zicea, socotind că este vorba de ură personală. Nici poliţiştii nu prea înţelegeau apelurile repetate.

– Ce tot vrea asta? Că, doar, e muzică, nu-i picamer!

– Zice că-i prea tare…

– Păi, aşa se pun manelele, dacă vrei să le savurezi! Doar nu-i muzică ambientală…

Deşi poliţiştii tindeau să-i dea dreptate domnului Grigorie, legea îi obliga să-şi calce pe conştiinţă şi să-l amendeze, cerându-i totodată să dea mai încet.
Este evident că locatarul de la etajul al cincilea rămase destul de neplăcut surprins să observe picioarele vecinei veşnic nemulţumite fluturându-i prin dreptul ferestrei. „Cică manelele mele o deranjează, da’ ea-şi poate bălăngăni picioarele de să-mi facă teatru japonez pe pereţi! Ar trebui să sesizez şi eu Poliţia…” Indispus, porni lista de mp3-uri, aşa numitele opere alese. „Dacă madama face alpinism, pot şi eu să-mi ascult muzica!”

Deşi începuse tocmai maneaua cu rochiţa, care ne place tuturor, Oana avu alte gânduri, dornică să-şi definitiveze cel puţin Prologul noului roman, Inocentul fiind, pentru moment, abandonat: „Acum toţi erau morţi. Poporul ei nu mai era. Tot ceea ce mai rămăsese din el, nu îi mai era de niciun ajutor. Şi acum, în ce parte avea să o apuce? La ce uşi avea să bată şi cine avea să îi mai răspundă? Ar fi vrut să plângă sau, cel puţin, să îşi lase picioarele să se odihnească. Dar nu avea să zăbovească, dorinţa morţii ar fi cuprins-o. Şi nu ăsta era sfârşitul. Nu încă, nu acum… Chiar! Eu mai atârn mult?” Observând că nu se poate căţăra pe zid, talpa alunecându-i mereu, şi neavând putere să se tragă în braţe pentru a reveni în apartamentul său, romanciera gândi să apeleze la bunăvoinţa vecinului:

– Domnul Grigorie, vreţi vă rog să mă ajutaţi?

„Acum sunt domnul Grigorie! Poate ar vrea să o invit şi la o ţuică!…” În final, totuşi, raţiunea birui: „Dacă n-o iau de acolo, asta e în stare să-mi flendure până poimâine!” Mai mult mânat de simţul practic decât din alte considerente, vecinul o ajută pe scriitoare să coboare şi să reintre în bloc prin fereastra sa. „Păcat că are pantaloni! Altfel, mai pipăiam şi eu ceva… De fapt, ce să şi pipăi? Şi o ladă cu bere e mai grea ca asta! Vecinii zic că era fată serioasă şi ar fi absolvit Politehnica, da’ pe urmă s-a ţicnit şi s-a apucat de scris de alea…”

– Mulţumesc! – zise prozatoarea, gândind cu totul altceva: „N-ai putut să nu-ţi pui labele la mine pe cur, porcu’ dracului!”

– Ei, de ce să nu ne ajutăm, dacă tot suntem vecini? Eu şi la mine la serviciu, dacă un coleg şi-a băut toată leafa, îl ajut cu o votcă mică! Doar oameni suntem!…

Oana înregistra vag spusele vecinului, căci se apucă să cerceteze interiorul: „O măsuţă, două scaune, o bibliotecă suspendată pe perete şi adăpostind bibelouri, şi câteva vaze înalte, lucrate de mâini pricepute, ce găzduiau flori colorate şi răspândeau mirosuri îmbietoare. Cred că se înţelege că mirosul provenea de la flori…”

În timpul acestor meditaţii, vecinul deveni îngrijorat: „Asta ce se hoalbe aşa? O fi venit la furat?” Dar femeia, mulţumind încă o dată, spuse că ar dori să se reîntoarcă acasă. Abia pe scări îşi dădu seama că a ieşit din apartament fără chei, astfel că se întoarse la uşa domnului Grigorie şi sună. Văzând-o pe vizor, vecinul gândi: „E clar! Ăsteia i s-a pus pata pe mine! Mulţi spun că scriitorii ăştia n-au niciun fel de morală şi că-s oamenii cei mai perverşi…”

Luminat de bune presimţiri, Grigorie deschise.

– Vă mai rog ceva… Am ieşit din casă fără chei şi n-am nici mobilul la mine… M-aţi putea ajuta să-mi sun soţul?

„Vrea să urce potul! Adică: vin la tine, da’ nu uita că-s măritată! Fută dracu’ mama lor, femei!”

– Desigur, doamnă! – răspunse după o vreme.

Din nefericire pentru romancieră şi spre desfătarea cititorilor, Xreader se mulţumi să constate că este apelat de soţie, dar nu dori să răspundă.

– E Oana – ne explică. Nu-i răspund acum, că o fi încă nervoasă… Mai bem ceva şi, până atunci, se calmează.

Constatând că apelează în zadar, femeia îi spuse vecinului:

– Nu răspunde! Nici nu ştiu unde să mă duc!…

– Poate doriţi să faceţi un duş la mine? – răspunse vecinul, plin de amabilitate.

– Mulţumesc, nu – răspunse romanciera politicos, în vreme ce gândea, logic:

„Futu-i!”

Read Full Post »

Inocentul – 23

XXIII.

 

 

– Futu-i! – spuseră la unison Marinescu şi Ferdi, privind la ce-a mai rămas din ministrul Transporturilor.

Cazul părea a fi unul atipic, căci nu se înscria întrutotul logicii celor precedente.

– Sunt doar cinci bucăţi, în vreme ce noi ne aşteptam să fie numărul fatal! – observă inspectorul Alexandru Marinescu.

– S-o fi grăbit… – propuse agentul Ferdinand Râmpu o soluţie.

– N-aş zice. Dacă se grăbea, de ce-a mai pierdut timp ca să-l înghesuie în valize? În plus, mă aşteptam să-l găsim pe linia ferată, nu într-o staţie de gaz metan…

– Totuşi, calea ferată trece destul de aproape – căută Ferdi să restaureze o oarecare ordine.

– Destul nu e destul! – cită inspectorul din Conrad Ferdinand Meyer, încântat că subordonatul nu avu nicio reacţie.

„Îl cheamă Ferninand, da’ n-a auzit nici măcar de tizul lui!”. După o pauză în care-şi savură mulţumirea lăuntrică, Marinescu reluă:

– Prima victimă era chiar în garaj, a doua se afla chiar pe terenul de joacă, iar acum sunt două sute de metri până la calea ferată, plus că victima nu avea legătură nici cu gazul metan, nici cu valizele.

– Poate-o fi avut şi nu ştim noi…

În mod evident, cu Ferdi nu te puteai înţelege în acea zi. Inspectorul făcu doar un gest a lehamite din mână şi-o apelă pe Lala, pentru a o informa despre noul caz. Informarea fu una reciprocă, deoarece Lala îi comunică despre ministrul Sănătăţii, găsit fără suflare într-un dispensar dezafectat din zona Fundeni. Acela era într-o singură bucată, chiar dacă destul de deteriorată cu un bisturiu, după ce în prealabil i se injectase acid sulfuric, după toate aparenţele.

„Cel puţin, acolo are o logică, deşi au renunţat la tranşare…” – îşi zise Marinescu.

Deşi o întreagă echipă scotocea zona, cel care avea să se acopere de glorie – trecătoare, desigur – fusese Ferdi. Acesta, ieşind din staţie ca să-şi aprindă o ţigaretă, găsi printre bălării o pereche de cătuşe. Încă o dată, cazul era unul atipic. Faţă de primele dăţi – detaliile referitoare la ministrul Sănătăţii fiind încă necunoscute, exceptând cele câteva date furnizate de Lala -, când lucrase curat, acum autorul lăsă urme evidente. Nu doar cătuşele pledau pentru această concluzie, ci şi amprentele lăsate cu generozitate, atât pe clanţa uşii staţiei de gaz, cât şi pe mânerele valizelor.

„De data asta, l-am prins! Cătuşele indică ferm că avem de-a face cu un evadat! Iar singura evadare din ultima vreme a fost cea a tipului ăluia din Timişoara… Sper să nu fie vorba de vreun sado-masochist, că şi ăştia mai umblă cu cătuşe! Astea, însă, se cunoaşte că-s de-ale noastre, ăia au cătuşe de fiţe…” – gândi inspectorul cu repeziciune.

Până spre seară, au mai fost găsiţi ministrul Finanţelor, cu un fişic de monede îndesat pe esofag, ministrul Agriculturii, îmbibat cu pesticide, ministrul Comunicaţiilor, strangulat cu un cablu telefonic, şi ministrul Mediului şi Pădurilor, tras în ţeapă la liziera pădurii Băneasa. Apărarea şi Justiţia rămaseră orfane prin suiciduri, titularii ministerelor respective nemaiavând, pesemne, răbdarea de-a-şi aştepta rândul să fie asasinaţi. De altfel, celor două cazuri nici nu li se dădu prea mare importanţă, din pricina nebuniei generale, fiind pasate unor lucrători obscuri, care avură mai mult rolul de a consemna faptul, fără a se mai risipi în cercetări. Victimele, oricum, fură puse tot în seama evadatului timişorean.

Ce era mai rău, însă, abia urma să se petreacă, iar inevitabilul se produse în aceeaşi seară: intră pe fir şi presa!

– Futu-i! – exclamă comisarul-şef Voiculescu, care nutrea o ură atavică faţă de aceşti încurcă-lume care sunt jurnaliştii.

Read Full Post »

Inocentul – 22

XXII.

 

 

– Futu-i! – izbucni Oana, văzând că lucrul la Inocentul se împotmolise.

„În noaptea aceea a plouat cu stele. Pământul lumina aidoma cerului, iar stele se îngrămădeau spre o lume necunoscută lor. Atunci s-au născut” – trecu scriitoarea la începutul unui nou roman. „Dacă tastez, ies două rânduri. Şi-am zis că, de data asta, nu-l mai las pe Vania şase capitole, ci îl lichidez de la al treilea rând. Mno! Să văd cum formulez… În noaptea aceea a plouat cu stele. Pământul lumina aidoma cerului, iar stele se îngrămădeau spre o lume necunoscută lor. Atunci s-au născut. Vania zăcea cu un pumnal înfipt în inimă mai mult simbolic, de vreme ce avea şi fruntea ciuruită de gloanţe. Era mort. Acum, se cam subînţelege asta, însă trebuie avut în vedere că mă adresez unui public eterogen, şi-i preferabil să fiu explicită…”

Scriitoarea fu destul de brutal întreruptă din meditaţiile sale literare de un buzz pe messenger:

admiratorul_misterios: BUZZ!!!

admiratorul_misterios: nu te uiţi la tv? dă interesant pe toate programele!

„Ce bou! Ăstuia am tot zis că-i dau ignore…”

Totuşi, romanciera aprinse televizorul, mânată poate şi de starea confuză, înrudită cu plictiseala, care o încerca. Aici, într-adevăr, avu o surpriză: pe toate programele – şi încercă vreo patru-cinci – apărea poza ei!

„Asta-i de pe Facebook! Dar, să văd ce zice…”

Cele ce se spuneau nu erau tocmai încurajatoare. Era prezentată drept o criminală în serie, dată în urmărire generală. Dana Grecu tocmai comenta cazul pe Antena 3:

– Cum să mă fac înţeleasă? Pe mine, ca cetăţean, cu ce mă apără Guvernul? Evident, în măsura în care mai avem guvern…  Zilnic aflăm despre astfel de psihopaţi care umblă liberi şi-şi satisfac pornirile bestiale, iar la urmă auzim că au fugit printre berbecuţi…

„Berbecuţii mă-tii de piteşteancă împuţită!” – îşi zise prozatoarea cu năduf, uitând că aparţine de aceeaşi urbe argeşeană. Din nou interveni un mesaj pe mess:

admiratorul_misterios: îţi place? poliţiei i-a plăcut, tocmai se îndreaptă către tine. singura soluţie ar fi să ieşi pe fereastră…

Se hotărî să răspundă, tastând esenţialul:

oana_dezvaluita: Stau la VI.

admiratorul_misterios: ştiu. te poţi atârna de cutia de aer condiţionat, să rămâi mascată până pleacă caraliii…

Cum în uşă tocmai se auzeau bătăi cumplite, susţinute de strigătul: „Deschideţi, Poliţia!”, romanciera nu mai stătu pe gânduri şi se conformă, ieşind pe fereastră, apoi prinzându-se cu grijă de barele care ţineau coşmelia, astfel încât să atârne sub ea.

„Ar fi trebuit s-o lipească de zid, aşa au să mă vadă!” – mai gândi la repezeală. Apoi, în maniera fie ce-o fi!, îşi fixă mintea în cu totul altă direcţie: „Airu, prima născută. Airu, cea cu puteri nelimitate şi viziuni îndepărtate. Ea a văzut lumea încă de când s-a născut. A văzut-o cu mintea şi a străbătut-o în lung şi-n lat. Airu, spada de cristal cu mintea-n patru zări. Cea ce ştia şi vedea totul. Cea a cărei spadă se mişca fără să fie mânuită. Cea ce vorbea cu stelele” – completă la romanul gestant. Din această stare fu smulsă de Xreader, care-i strigă din stradă:

– Unu la unu! Să vezi şi tu cum e…

De la sine înţeles că Xreader, revenit în urbea de domiciliu, ticlui această mică farsă, făcând să apară pretutindeni programe adaptate astfel încât s-o bage pe Oana în sperieţi. Grigore, un tip oarecare, ne ajută interpretând rolul poliţistului fioros de la uşă, în vreme ce eu coordonai discret acţiunea. După ce ne amuzarăm suficient, deciserăm să mergem la un şpriţ.

 – Până mai zăbovim noi, îi trece şi Oanei supărarea… – socoti Xreader care, deşi coautor la mica noastră răzbunare, nu-şi dorea să înfrunte nervii soţiei.

„Futu-i!” – mai gândi romanciera, continuând să atârne.

Read Full Post »

Inocentul – 21

XXI.

 

 

            – Futu-i! – bodogăniră locatarii apartamentului 6, văzând că le este adus încă unul.

            – A zis Vasea că la voi ar mai fi un apartament liber… – explică Tavi, arătând către Robert.

            – Pentru ce e căutat? – se interesă un ins îndesat şi care, deşi cărunt, dădea senzaţia de roşcovan.

            – Pentru omor, însă nu aici, în Timişoara.

            – Ai dat cu cuţitul? – întrebă un tânăr, devenit curios.

            – Mnu… – îngăimă scriitorul, uluit de întreg iureşul în care se pomenise.

            La drept vorbind, totul decurse domol de la sosirea în Bucureşti, sentimentul de tumult nimicitor fiind doar percepţia subiectivă a evadatului. După ce luă două beri în birtul sordid din preajma Gării de Nord, timp în care  scăpă de cătuşe, fugarul fu întrebat:

            – Ai unde să stai?

            – Nu, nu cred.

            – Las’ că am eu un loc fain, poţi locui gratis. La bloc. Da’ e la patru, doar când capeţi vechime te poţi muta mai jos!

            Robert ridică doar din umeri. Încă de când fusese somat să fugă din benzinărie decise să se lase în voia soartei. De altfel, se aştepta în fiecare moment să fie din nou arestat, după cum în acelaşi timp spera ca aceasta să întârzie ori, de s-ar putea, să nu se petreacă. Tensiunea continuă dintre teama profundă şi-o firavă nădejde îl făcu să înregistreze destul de vag cele ce se petreceau cu el. Nu urmări nici măcar descrierea condiţiilor în care va avea de locuit, prinzând doar finalul peroraţiei lui Tavi:

            – Lasă, că am eu grijă de tine!

            În capitală, denumirea de om al străzii este mai mult generică, înfăţişând doar parţial realitatea. Puţini sunt aceia care petrec tot timpul propriu-zis în stradă, majoritatea oropsiţilor aciuindu-se prin blocuri care, în mod straniu, s-au construit oarecând ca pentru ei. Aceste aşezăminte, însă, nu sunt branşate la apă ori curent şi, în plus, devin foarte aglomerate. Astfel că un apartament era adeseori locuit şi de douăzeci de persoane, intimitatea fiind realizată prin retragerea fiecăruia într-o cutie de carton.

            – Ar fi liber un schimb la 6F… – decise într-un târziu tipul cel îndesat. Eşti cu Tănase şi Viorel. Cu ei trebuie să vă aveţi ca fraţii, iar pe ceilalţi să-i deranjezi cât mai puţin.

            6F era o cutie de carton, bine căptuşită cu cârpe, şi cu o draperie la intrare împotriva insectelor, ferestrele rămânând în permanenţă deschise.

            – Fiind mulţi, altfel s-ar consuma oxigenul – explică Tavi. De fapt, s-au spart şi geamurile demult…

            Tănase ieşi din cutie, dădu mâna destul de circumspect cu noul coleg de apartament – în înţeles restrâns -, apoi îl instrui suplimentar:

            – Cu femei n-ai voie în cutiuţă! Că vă zbenguiţi şi se distruge… Asta-i olandeză, nu găseşti toată ziua aşa carton! Dacă prinzi vreuna de babardeală, poţi s-o duci în uscătorie, da-i la comun! Mai bine-o frigi în parc… Ce învârţi?

            – Sunt scriitor… – murmură Robert.

            – Mda, şi eu sunt inginer. Te întrebam, însă, din ce-o să trăieşti?…

            Robert ridică din nou din umeri, aşteptând un ajutor de la Tavi. Acesta interveni destul de prompt:

            – Se descurcă el, e urmărit pentru omor! Aici, fiecare contribuie cu ce poate – îi explică protejatului. Unii adună resturi de prin localuri, alţii se prostituează, alţii cerşesc… Dacă astea ţi se par degradante, poţi intra într-o echipă care operează prin tramvaie… Sau, în sfârşit, poţi continua şi cu asasinatele, dar nu aici în bloc! Oamenii ăştia te-au primit fără fasoane!

            – Prefer să lucrez singur… – îngăimă scriitorul, mai mult pentru a câştiga timp.

            – De altfel, aş avea chiar eu o afacere pentru tine – reveni Tavi. Poate mai ieşim la o bere şi ţi-o explic în detaliu. Nu-i mare lucru, şi poţi câştiga două sute de lei.

            „Futu-i!” – îşi zise evadatul, întrebându-se prin ce va mai trebui să treacă.

Read Full Post »

Inocentul – 20

XX.

 

 

            – Futu-i! – îşi va fi spus cititorul atent, observând că, în capitolul XVIII, Lala Ştireanu apare intempestiv într-o benzinărie timişoreană, somând un criminal periculos să evadeze, pentru ca în capitolul XIX ea să se afle din nou în Bucureşti, hărţuindu-l pe Xreader, când şi-un copil de gimnaziu şi-ar da seama imediat că nu poţi ucide pe cineva în timpul nopţii, atâta vreme cât acea noapte ţi-ai petrecut-o în arest.

            Chiar dacă pertinente, aceste observaţii sunt, totuşi, superficiale! În primul rând, suntem în mileniul III, astfel că uşurinţa deplasării pe distanţe mari sau medii nu mai poate mira pe nimeni. „Bine, bine, da’ la noi?” – poate vor întreba unii. Da, şi la noi! Un elicopter poate rezolva problema, nu toate se prăbuşesc!… „Atunci, de ce l-a lăsat pe Robert să meargă cu trenul?” – posibil să insiste alţii. Însă este de la sine înţeles că n-o să meargă detectiva cu infractorul! Într-o astfel de logică, am putea să ne întrebăm şi de ce nu l-a invitat la un restaurant…

            În altă ordine de idei, chiar dacă la o primă vedere poate părea că Xreader este hărţuit, trebuie să luăm în consideraţie faptul că – prin nu se ştie ce mecanism – el a descris destul de exact două crime săvârşite aievea, crime pe care şi le-a atribuit. Chiar dacă prima fusese dictată de Oana, doar aparenţele ducând la incriminarea soţului, aceasta nu mai era de datoria Poliţiei să o ştie, de vreme ce suspecţii au eludat adevărul. Evident, mulţi vor regreta că n-a ajuns romanciera în arest, măcar de gust. Nu este însă timpul pierdut!

            Destule sunt şi vocile care socotesc acţiunile Poliţiei drept o mare brambureală, un fel de mişcare browniană în care doar asasinii par a avea o anumită coerenţă, în vreme ce anchetatorii bâjbâie într-un mod haotic, mânaţi de resentimente, idei abracadabrante sau simple conjuncturi şi aparenţe. Nu trebuie să pierdem din vedere, însă, faptul că poliţiştilor li s-au redus veniturile cu 25%, fără să mai socotim scumpirile zilnice. Oare, aflaţi în postura lor, am depune exces de zel în anchete, cercetând riguros fiecare caz şi ţinându-ne ferm de acribia ştiinţifică? Mă îndoiesc! Mai degrabă am trata cazurile în dorul lelii, preocupaţi mai mult de şpăgi şi de câte-o afacere particulară. Fireşte, la serviciu trebuie să mimăm un oarecare interes, însă ar fi cu totul de neînţeles să punem şi suflet, mai cu seamă când, în taină, suntem de partea asasinilor, aprobând până la un punct faptele lor.

            Cei mai exigenţi dintre cititori reproşează romanului de faţă – ori ce-o fi această scriitură – că nu are personajele suficient de bine conturate, fiind oricând posibil să le atribui orice chip sau varii trăsături de caracter. Totuşi, trebuie ţinut cont că avem de-a face fie cu asasini, fie cu anchetatori, restul personajelor fiind cu totul secundare. Or, când este cineva pe punctul de a fi asasinat, nu mai face analiza psihologică a agresorului, nici nu-i alcătuieşte portretul, surpriza fiind copleşitoare. Despre victime, din nou, n-ar fi cuviincioase prea multe analize, deoarece despre morţi – din pricini greu de înţeles! – se impune să vorbim numai de bine. Când n-o putem face, tăcerea se recomandă ca fiind cea mai decentă. Cât îi priveşte pe anchetatori, am amintit deja în ce condiţii grele lucrează, aşa că ce-am mai putea spune? Dumneavoastră v-ar conveni ca, având leafa diminuată şi scumpindu-se toate produsele, în condiţiile în care este incert că vă veţi putea achita ratele şi întreţinerea, să vă mai facă cineva portretul exhaustiv într-un roman, când toată ziua sunteţi deprimaţi şi rostiţi la tot pasul p… anumite porcării? Evident, nu v-ar conveni! La vremuri de criză, se impun romane de criză! Am devenit o cifră statistică, vom întocmi statistici: câte victime, câţi anchetatori, câţi suspecţi, câţi asasini… „Şi cui ajută astea?” – vor întreba răuvoitorii. Nimănui ori tuturor! Sau, ajută atât cât ajută toate pe lumea asta. Că e descoperit asasinul ori ba, că eşti condamnat pe drept sau pe nedrept, noi tot acolo ne ducem în mod ireversibil, veniturile tot diminuate vor fi, iar situaţia generală se va degrada clipă de clipă, totul îndreptându-se către un deznodământ implacabil.

            Futu-i!

Read Full Post »

Inocentul – 19

XIX.

 

 

            – Futu-i! – îi scăpă Lalei, văzând în ce bombă trebuie să intre.

            – Ea este! – se repezi Xreader, arătând-o pe Violeta Loredana.

            Xreader regreta oarecum că idila urma să rămână nefinalizată, însă cu tot absintul ingerat mai păstră o brumă de raţiune, astfel încât să nu rişte să se aventureze cu o criminală. „Că m-ar ucide, n-ar fi mare lucru, da’ una care umblă în astfel de birturi poate să-ţi dea şi cine ştie ce boală!” – mai apucă să-şi spună, uimit că detectiva îi pune lui cătuşele.

            – Nu mie, ei! – căută s-o corecteze, însă Lala îi împuşcă un dos de palmă, răcorindu-se după atâtea zile şi nopţi agitate, şi-i mârâi:

            – Lasă vrăjeala! De ce l-ai omorât pe domnul ministru?

            – Eu nu l-am omorât pe domnul ministru! – negă nefericitul.

            – Nu? Atunci, de ce nu întrebi pe care dintre ei? Pentru că ştii!

            – Ba nu ştiu! Pe care?

            – Pe ăla pe care l-ai tranşat în paisprezece. N-are rost s-o mai dai cotită!

            În timpul acesta, Loredana ceru o bere, căci o obosise absintul.

            – Iau şi eu una! – decise Lala. Şi tu, ce beleşti ochii? Doar n-ai vrea să-ţi iau şi ţie o bere? Unde-ai mai văzut anchetator să bea cu infractorii?

            Piteşteanul socoti că au mai fost cazuri, însă-şi aminti ulterior că asta o citise într-o carte de-a lui Vania, nefiind cert că ar fi o practică curentă.

            – Zice că el omoară numai VIP-uri… – interveni Violeta Loredana. Întâi foloseşte revolverul, apoi le ciopârţeşte trupurile cu toporul…

            – Nu-i adevărat! Ea a zis că vrea să-l ucidă pe Victor Blid, eu doar am improvizat, ca să mă dau asasin la rândul meu!

            Încercatul inginer refuza să-şi dea seama că mai rău se-nfundă. Lala Ştireanu căută să-i reîmprospăteze memoria:

            – Aşadar, dumneata pretinzi că ai fabulat, ca să te dai cocoş… Întâmplător, însă, tocmai a fost descoperit cadavrul ministrului Educaţiei, tranşat în paisprezece, aşa cum te-ai lăudat… Ai mai avut tu o viziune interesantă şi despre doamna ministru al Turismului, care s-a adeverit. Nu ţi se pare că le nimereşti cam des?…

            – Dar, nici nu aveam când s-o fac! Din arest am venit direct încoace, se poate calcula! Ca să tranşezi un om în paisprezece îţi ia cel puţin o oră… Plus că ar fi trebuit întâi să-l găsesc şi să-l determin să meargă pe locul de joacă din Colentina…

            – Hopaaa! Deci, dumnealui ştie şi locul exact! Foaarte interesant!

            Xreader îşi dădu seama că a sfeclit-o deşi, chiar supus la torturi inimaginabile n-ar fi putut spune cum de i-a trăsnit unde s-a petrecut asasinatul. Riscă, totuşi, să dea o explicaţie prea puţin plauzibilă:

            – M-am gândit că, fiind ministru al Educaţiei, un loc de joacă ar fi nimerit… Într-o şcoală ar fi fost mai greu, şcolile sunt păzite…

            – Şi Colentina?

            – Aşa mi-a venit… Ziceam că-i mai la periferie, în centru e riscant să omori pe cineva…

            – Da’ văd că te pricepi! Ştii exact cât timp îţi ia să tranşezi un cadavru, eviţi cu abilitate locurile păzite, cunoşti Bucureştiul mai bine ca un localnic…

            – Cum o mai ajut pe Oana la romane…

            Tăcut până atunci, ospătarul interveni, întrebând-o pe Lala:

            – Doriţi să schimb muzica? Am şi manele…

            – Nu, las-o pe asta!

            Sudistul ridică din umeri, oftând după vremurile de altă dată. Lala observă un amănunt care-i scăpase:

            – De ce ai sânge pe cămaşă?

            – Cum mi-ai futut un dos de labă… – explică Xreader.

            Pentru echilibru, detectiva îi mai trase una:

            – Asta ca să te-nveţi să vorbeşti! Aş încerca şi eu un absint – îi spuse apoi Violetei.

            – Dar Victor Blid… – îşi reluă inginerul încercările de-a se dezvinovăţi.

            – Victor Blid n-are nici pe dracu! A născocit Loredana povestea, să vadă ce-i răspunzi.

            Cum se întâmplă oricui în situaţii similare, Xreader se simţi penibil. „Cât poţi să fii de bou ca să crezi că, taman când îţi arde de babardeală, se nimereşte o tipă faină într-un birt sordid pe care l-ai ales doar datorită hazardului, ba se mai arată şi dornică de… conversaţie? Era clar că-i pusă! Am fost un dobitoc!”

            De îndată ce detectiva îşi dădu păhăruţul peste cap, fu apelată de Ferdi. „Ce mai vrea şi cretinul ăsta?” – se întrebă. Discuţia, însă, păru interesantă. Rezumând, Ferdi o înştiinţă că s-a găsit cadavrul lui Victor Blid, ucis într-un mod inedit: cineva-i bătuse în cap 322 de cuie, detaliu de la care agentul concluzionă că autori ar putea să fie parlamentarii, dacă nu toţi, măcar atâţia cât să corespundă numărului cuielor.

            – Bine, mai vorbim… – îl întrerupse Lala.

            Loredana aşteptă să se încheie convorbirea, apoi avansă o propunere:

            – Ce-ar fi să-l ducem pe ăsta, iar apoi să mergem la Irish? Am putea să batem cuie în buştean…

            – Mda, nu ţi-a ajuns câte cuie ai bătut? – o surprinse Lala. Eu cred că voi v-aţi înţeles să faceţi mişto de mine, şi nici n-aţi stat aici în birt, ci aţi mers să ucideţi, oferindu-vă reciproc alibiuri! Hei! – îl abordă pe birtaş. Ăştia doi de când sunt aici?

            – Nu ştiu, doamnă. Ăştia cu heavy arată toţi la fel…

            „Futu-i!” îşi spuse din nou detectiva, atentă să aibă revolverul la îndemână.

Read Full Post »

Inocentul – 18

XVIII.

 

 

            – Futu-i! – îşi zise domnul plutonier-major Onici, aflând că infractorul Robert a fugit de sub escortă.

            „De fapt, ce mă mai mir? Suntem o instituţie timorată, başca şi cu leafa diminuată cu 25 de procente… În plus, s-ar putea să fie şi degetul Proniei. Dacă e dat de sus, te găseşte şi-n fund de prăpastie, dacă nu, pot să tragă douăzeci cu mitraliera după tine şi scapi! Cel puţin, bine că au apucat să-i pună cătuşele!”

            Deşi gradele se schimbaseră, domnul plutonier-major pretindea să i se spună tot plutonier-major, la fel cum domnul Biriboacă era lipsit de reacţie dacă i te adresai altfel decât cu domnule maior. De regulă, în SCLEP Timişoara, vorba rostită la adresa aşa-ziselor modernizări era: Mă fut în europenismele voastre! După reducerea salariului şi mărirea TVA, sentimentul se accentuă.

            Este incert dacă Robert a evadat sau nu. Permiţându-i-se să meargă la closet de către însoţitori, într-o benzinărie, fu surprins să o întâlnească la lavoarul bărbaţilor pe Lala Ştireanu, persoană necunoscută pentru el. Aceasta-i arătă drumul către un birou:

            – Fugi! Pleacă cât mai departe!…

            Cum scriitorul ezită, detectiva socoti de folos să-l impulsioneze, arătându-i revolverul:

            – Tu n-ai priceput să fugi?

            Cum infractorul păru să fi înţeles într-un târziu aluzia, Lala îl opri:

            – Stai! Unde pleci?

            – Păi, n-aţi zis să fug?

            – Am zis, da’ aşa vrei s-o faci, cu cătuşele la vedere?

            Lala-i trânti două prosoape de hârtie peste cătuşe, apoi îi făcu semn: „Hai, întinde-o!”.

            – Dar n-aş putea întâi?… – mai întrebă Robert, privind către pisoare.

            – Pişă-te pe tine, nu este timp pentru lux!

             Timp ar fi fost, totuşi, deoarece escorta, văzând că infractorul întârzie, îşi luă un rând de bere, însă viitorul dat în urmărire generală nu avea de unde să ştie aceasta, astfel că se conformă directivelor Lalei.

            „Să plec cât mai departe! Dar, unde?” – se întrebă fugarul. Cum tramvaiul numărul 8 tocmai opri în staţie, socoti acesta ca fiind un semn, astfel că sui, pornind cu mari emoţii către gară. „Culmea ar fi să vină controlul! Din lac în puţ, cum ar veni…”

            Din fericire, controlorii tocmai erau la o grevă spontană la Grădina bănăţeană, astfel că scriitorul ajunse cu bine în gară. Privi prin sală la întâmplare, atenţia căzându-i pe panoul Plecărilor. „Am tren spre Bucureşti într-un sfert de oră…”

            Ca rânduit, vagonul în care sui era aproape gol, astfel că se putu întinde pe trei scaune, lăsând biletul la vedere pe măsuţă.

            – Da, domnul, s-a văzut! – îi spuse conductorul, după ce trecură de Lugoj. Dar, aş zice să-ţi pui mai bine prosoapele alea, că ţi se văd cătuşele!…

            Inima evadatului îngheţă, apoi avu senzaţia tot drumul că cineva vine după el. Abia pe la Caracal se mai linişti. „Dacă nu m-au săltat până aici, poate scap! Măcar, dacă e să mă prindă, să ajung în Bucureşti, au alte condiţii acolo…”

            Ocazional, Robert mai auzise povestiri despre aresturi, penitenciare, ori mutarea deţinuţilor dintr-un loc într-altul, însă nu le dăduse prea mare atenţie. Încercând acum să-şi amintească detalii, observă că nu ştie nici măcar care-i deosebirea dintre arest şi penitenciar. În mintea sa, celula din filmele americane era etalonul, însă nici despre aceea n-a înţeles dacă-i din penitenciar ori arest. „Poate la ei e altfel… Oricum, e naşpa!”

            Ajuns în capitală, evadatul gândi că-i mai bine să evite ieşirea principală din gară, astfel că o luă peste linii, găsind o spărtură în gard care-l scoase în Bulevardul Dinicu Golescu, către pasarelă. Aici, fu acostat:

            – Evadat, evadat? Să fie-ntr-un ceas bun! Eu sunt Tavi… Hai mai încolo, să bem o bere şi să-ţi scot cătuşele alea.

            Renunţând nu doar la a-şi mai pune întrebări, ci şi să raţioneze minimal, Robert îl urmă pe necunoscut într-un birt sordid, adăpost de zi pentru oamenii străzii.

            „Futu-i!” – îşi spuse fugarul, regretând pentru o clipă confortul pe care-l presupunea a domni în penitenciare.

Read Full Post »