Violeta ştia că poţi să mănânci un sac de sare cu un om şi tot nu-l cunoşti, însă aproximă acest postulat opinând că, totuşi, dacă ai mâncat un sac de sare cu cineva, ajungi să ştii câte ceva despre el. Viorel, însă, mânca foarte sărat, încât văzându-l cum îşi toarnă-n farfurie te întrebai dacă nu cumva bucatele sunt un adaos la sare.
Astfel, sacul se termină relativ repede – chiar cu sacul nu mânca nici Viorel! – şi Violeta, socotind că-l cunoaşte îndeajuns, începu să i se destăinuie. Viorel profită de aceasta, rămânând rezervat în a se confesa la rându-i. Cum-necum, bărbatul se afla acum în avantaj. Femeia gândi că, dacă ar fi adăugat sare ca şi ceilalţi, poate câştiga timp preţios şi ar fi devenit mai prudentă. În schimb, nu se întrebă cum de mănâncă Viorel atât de sărat. „Din moment ce poate băga în el, înseamnă că simte nevoia! Oamenii-s diferiţi…” – îşi zicea.
Totuşi, Viorel mânca excesiv de sărat, nici chiar fotbaliştii Craiovei neputând rivaliza cu el. Şi nici nu bea, cum s-ar putea crede, cine ştie câtă bere după aceea, ci se mulţumea cu o sticlă-două, dar chiar şi atunci le golea în halbă şi, pe buza acesteia, adăuga o bordură de sare. Aşa era felul lui.
Ilarie 