Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for mai 2011

De ce iubim femeile

Odinioară, Marcel socotea vrednice de râvnit femeile epilate ori – cum se spunea pe atunci – depilate. Cum ne-a repetat aceasta deseori, am prins ideea destul de exact.

– Mai apoi – încheia el de fiecare dată -, am priceput că rătăcisem! Dar, ce puteai pretinde? Eram tânăr şi prost, şi abia mă apucasem de Levantul. Acum sunt bătrân şi înţelept, şi am ajuns la pagina treizeci şi nouă din Levantul

Posibil ca, în acest ritm, aflăm în curând de ce iubim femeile.

Read Full Post »

Azilul de noapte

– Organismul meu este intoxicat cu alcool! – clamă Învăţătorul, pentru a suta oară doar în acea seară.

– Mai taci, dracului, din gură! – i-o tăie Rodion. Cu ce-ai vrea să fie intoxicat, cu caviar? Zii mulţam că ai avut ce bea…

Cum despre Rodion circula zvonul ar fi ucis o cămătăreasă, având apoi de băut toată săptămâna, chiar şi năbădăiosul Învăţător se supunea o vreme, cenzurându-şi laitmotivul.

Un blond subţirel de vârstă incertă, în schimb, iubea platonic cămătăresele, suferind sincer de fiecare dată când se auzea c-a mai mierlit-o vreuna, motiv pentru care fusese poreclit Mîşkin şi, pe cale de consecinţă, pus să introducă băutură în azil cum s-o pricepe, ba şi să cureţe closetele. Totuşi, făcea acestea fără să le resimtă ca pe-o umilinţă, ci din dorinţa de-a-şi sluji semenii, astfel că, mai cu seamă în absenţă, ceilalţi îl etichetară drept idiot.

Ca orice aşezământ similar, azilul de noapte funcţiona după un regulament stupid, băutura fiind interzisă şi doritorii trebuind să se prezinte înaintea orei 20, după aceea poarta fiind zăvorâtă.

– Ce porcărie! – observă un ins cu trăsături indefinibile, supranumit Cicikov. Când afară palpită viaţa, ăştia ne ţin închişi aici, ba încă şi pe uscat!…

– Păi, nu te-a adus nimeni cu forţa… – obiectă Profesorul, căruia i se mai spunea şi Nikolai Feodorovici. Puteai să stai la non-stop şi să bei. Da’ ştii şi tu că pe la trei te răzbeşte frigul oricât ai fi băut…

– Pe la trei, da, te cam răzbeşte – admise Cicikov. Da’ de ce n-ar putea să lase deschis permanent, să vină fiecare când vrea?

– Mda! Îmi şi imaginez ce du-te-vino ar fi… Las’ că-i bine-aşa, ai vreme până la opt seara să bei… Plus că şi-aşa ne mai aducem rezervă…

Fie în pungi de perfuzie, fie într-un baston, băutura arareori lipsea din azil, aşa că Cicikov era socotit un chiţibuşar.

– Organismul meu este intoxicat cu alcool! – îşi reluă Învăţătorul lamentaţia.

Rodion nu mai avu chef să-l combată direct, aşa că se adresă celorlalţi:

– E marcat de Maxim Gorki. Aşa ajungi dacă citeşti o singură carte… Odată, am avut un coleg de cameră care-ţi cita din Turgheniev, Toslstoi, Ilf şi Petrov, Cehov, Gogol, Goncearovski… Cu ăla, era un ospăţ spiritual să stai în azil! Azi, în schimb…

Nu-şi mai încheie gândul, dar cei mai mulţi înţeleseră încotro bate, unii chiar ruşinându-se. Însă, tocmai calculatul Rodion avu să tulbure tihna în acea noapte printr-o criză de nervi. Hodoronc-troc, găsi aşezământul insalubru.

Read Full Post »

Zefiro torna

Nu trebuia fii cine ştie ce psiholog ca să observi că Tudose este abătut şi că viaţa, cu toate măruntele sale detalii, încetă să mai prezinte vreun sens pentru el.

– Ce ai? – îl întrebarăm, într-un moment în care ne lipseau alte subiecte.

– Constanţa… – sintetiză, adăugând mai apoi: E misogină. Eram cu Raluca la Sabres, am luat Dry Muscat de Jidvei şi aşteptam platoul cu peşte, când deodată apare Constanţa şi-ncepe să facă circ, numai pentru motivul că Raluca este femeie. Şi cânta Zefiro torna, ar fi trebuit s-o înalţe!…

– Cine cânta, Nuria? – dori să afle domnul plutonier-major Onici.

– Da, Nuria – răspunse Tudose, însă nici măcar acest amănunt nu-i mai stârnea entuziasmul.

– La mine-i mai rău! – interveni Marcel. Teodora e nu doar misogină, ci şi antisemită!…

– Te-a prins cu Iudith? – păru domnul plutonier a intui ceva.

– Da, tot la Sabres.

– Şi cânta tot Zefiro torna? – mai dori plutonierul să afle.

– Nu, altceva.

Read Full Post »

SU

Înarmaţi cu un spray, am pornit împreună cu Tudose, pe la trei dimineaţa, facem puţină literatură pe faţada casei lui Aurel. Tocmai scriseserăm SU, când am fost întrerupţi:

– Bă, ce faceţi acolo?

Din fericire, nu era Aurel, ci doar un poliţist.

– Graffiti… – improviză Tudose.

            – Daaa? – făcu organul, sceptic. Şi-atunci, de ce-aţi scris SU?

            – Nu-i SU – explicai – ci osatura pentru desen. Ceea ce pare un S va deveni un şarpe, iar acel presupus U e gura de la vaca care se râde.

            Curios, poliţistul rămase să vadă desenul, aşa că adăugarăm un fel de limbă bifurcată ţâşnind din litera S, iar din U  ne străduirăm să obţinem o vacă binedispusă. Poliţistului îi plăcură desenele, destăinuindu-ne că şi el face grafică la Şcoala Populară de Artă.

            Mai târziu, mă aflam cu Tudose la benzinărie:

– Ăstora le-au tăiat cel puţin 25% din leafă, da’ tot n-au linişte şi bat străzile-n toiul nopţii!

Read Full Post »

Briza marină

– N-am chef de nimic! – îmi scăpă pe la al treilea coniac. Beau aşa… să-mi umplu vremea, însă nici de asta nu-mi arde!…

– Păi, mergi acasă şi citeşte ceva – încercă domnul plutonier-major Onici o soluţie.

– Ce să citesc? Am terminat toată biblioteca, inclusiv pe cea judeţeană.

– Mda… Atunci, încearcă să te dedai plăcerilor grosiere. Uite, Ramona, de pildă…

Făcui doar un gest din mână.

– Mâhnit mi-i trupul – completai. În plus, la uscăciunea trupească, se mai adaugă divanul tristeţii şi-a plictisului, tovarăşi nedoriţi, dar permanenţi…

– Ei, când mâhnită-i toată carnea, iar cărţile, citite, doar una ţi-a mai rămas: să pleci pe mare! Mai tragi un coniac, mai inspiri briza, mai asculţi matrozii cântând…

Read Full Post »

A treia cale

Marcel cotrobăia cam de jumătate de oră în bibliotecă, în vreme ce tatăl său, în sufragerie, începuse al doilea coniac.

– Tata, care-i mai faină, Iliada sau Odiseeea? – strigă băiatul, într-un târziu.

– Nu ştiu care-i mai faină, dar cea mai accesibilă este Marieta de la trei – răspunse tatăl, cu gândurile cine ştie pe unde.

Read Full Post »

Fapta bună

Se povesteşte că, în timpuri revolute, hălăduia prin astă lume un flăcău pe numele său Caius. De voinic, voinic era acesta, vorbele ştia destul de meşteşugit a le înşira, editând chiar fraze, plăcut la chip fu, dară cel mai mult îi dădea lui inima ghes să făptuiască binele faţă de toată făptura, întru aceasta găsindu-şi el plinirea.
„Fapta bună mult adună…” – porni să stihuiască, însă negăsind a merge mai departe, îşi spuse că nu-s versurile de el, mulţămindu-se să ajute în dreapta şi-n stânga.
Mergând Caius într-o bună zi la baltă, socotind a avea de unde se întoarce, zări aici între ierburi o broscuţă a cărei privire părea de-o neasemuită tristeţă şi duioşie. Cum se ştie îndeobşte, adeseori prinţese ori zâne se văd silite să poarte acest chip, zavistuite fiind de vreo vrăjitoare, până când vreun suflet curat se milostiveşte să sărute batracianul, redând osânditei chipul de odinioară. Gândind băiatul acestea, apucă broasca cu gingăşie şi-o sărută. Aceea rămase tot broască, însă flăcăului îi înflori pe dată frumuseţe de herpes pe buze, încât avea senzaţia că are gură de iepure, nemaipunând la socoteală aspectul inestetic.
„Dacă aştepţi să ţi se răspundă binelui cu bine, ce vrednicie-i aceea?” – îşi spuse tânărul, mergând mai departe şi întâlnind un pisoi jigărit, pe care prinse a-l obloji cum se pricepu, lăsându-i şi ceva de-ale gurii. Pisoiul mieună recunoscător, iar tânărului i se acoperiră ca prin farmec mâinile de psoriazis.
Destul de indispus de cele două întâmplări, Caius nici nu gândi să abdice de la calea Binelui, astfel că, reîntorcându-se, ajută o bătrână costelivă cu câteva carboave ce le avea la dânsul.
– Dumnezeu să-ţi răsplătească însutit şi înmiit! – îi zise baba. Şi, fiindcă te-am cunoscut curat la inimă şi fără meşterşug, iacă te-oi învăţa ce să faci. Broasca de-o sărutaşi află că este Zâna Apelor, dară n-o vei putea întoarce cum a fost şi nu ţi-o trece buba de la gură de nu te vei spăla la nămiezi în fântâna arteziană din centrul Timişoarei! Iară pisoiul acela era un împărat preschimbat astfel, care mult te-o dărui cu averi, însă trebui-va să te scalzi dezbrăcat, şi-atunci îţi vor cădea şi solzii de pe mâini, făcându-te iarăşi curat la trup şi strălucitor! Apoi, nu-ţi mai rămâne decât s-o iei de muiere pe Zână şi să vă treceţi viaţa în desfătări, scăpaţi fiind şi de grija sărăciei…
Văzând băiatul că baba-i năzdrăvană şi-i ştie toate păţaniile de peste zi, merse pe dată către fântâna care, ca un făcut, azvârlea şi broboane de apă curată, lucru ce nu se petrecea în toată vremea. Flăcăul se dezbrăcă şi intră în fântână, fapt care adună mulţime de gură-cască, başca şi televiziunile care transmiseră evenimentul în direct. Caius nu se vindecă în urma acestui demers, contactând şi-o pneumonie, însă fu socotit slab la minte şi scăpă doar cu o amendă usturătoare, poliţiştii socotind că-i riscant să-l ducă în arest, ca să nu-i îmbolnăvească pe toţi.

Read Full Post »

Sfârleaza

Se povesteşte că-n vremurile de demult, pe când pisicile se îndulceau la Poezie iar birurile erau arbitrare, colinda pe astă lume fără vreun rost aparent un voinic pe numele său Caius. Şi dacă acesta nu izbuti, până la o vârstă, altceva decât să se dezvolte armonios, într-o bună zi găsi el scormonind în praf o sfârlează şi mult i se însenină sufletul, bucurându-se cu bucurie mare foarte.

Tocmai gândea el să-şi găsească şi-o scândurică, ca să aibă pe ce roti sfârleaza, punând laolaltă sumedenie de factori, precum frecarea, atracţia gravitaţională, forţa centrifugă, cea centripetă, acceleraţia şi alte fleacuri similare, când zmeul Pogan se aprinse de invidie asupra flăcăului. Vezi că zmeul avea un cal năzdrăvan, care-i zise:

– Umbli teleleu, în vreme ce Caius a găsit o sfârlează! Acum, el se amuză, iar tu freci menta…

Adevărul este că murgul se exprimase mult mai licenţios, însă am adus unele ajustări stilistice, în ideea că basmele sunt destinate în mod predilect minorilor.

O vreme, zmeul căută să se împace cu ideea că un altul găsise sfârleaza, dar mai apoi, tocmai pe când Caius aflase scândurica şi se gândea cum s-o rindeluiască mai bine, zmeul Pogan îl găsi, se dădu peste cap preschimbându-se în lup, îi arse vreo două flăcăului, îl sodomiză şi-i luă sfârleaza.

Oarecând, Caius făcuse în mod preventiv unele fapte bune, ajutând un corb, un uliu şi-un vultur în împrejurări dificile pentru aceia, gândind că poate binele i s-o întoarce cândva, iar dacă nu, tot aia. Iată că abia ce-l lăsă zmeul, că se şi ivi corbul cu o alifie, care-l refăcu pe băiat în bună măsură, ba îi şi spuse unde şade zmeul, într-un luminiş, de-o voi să-i ceară sfârleaza înapoi.

Caius dădu îndată buzna-n luminiş, strigându-i lui Pogan:

– Adă napoi sfârleaza, că eu am găsit-o!

– Şi eu ţi-am luat-o… – completă zmeul, dându-se peste cap şi preschimbându-se în urs.

Îi aplică două peste ceafă voinicului, îl sodomiză, şi-l lăsă plângând de usturime şi de ciudă că nu-şi căpătă jucărioara. Uliul apăru pe dată, aducând în plisc o altă alifie, Caius se unse cu atenţie şi, refăcut şi strâmt la loc, se aşeză lângă fântână, aşteptându-l pe zmeu să vie după apă. „L-oi bate la cap până s-o plictisi şi mi-o da sfârleaza!” – plănui băiatul.

Peste câteva ceasuri veni şi zmeul. Zărindu-l pe tânăr, îşi zise cu mirare: „Ăstuia a început să-i placă!” Acum se preschimbă în leu dar, înainte de-a-l ghiontui pe flăcău, observă că acesta are cruciuliţă la gât.

– Tu nu eşti albanez? – îl întrebă zmeul uimit.

– Nu!

– Păi, de ce te cheamă Kaster?

– Caius – îl corectă flăcăul.

– Aaa, scuză-mă! A fost o neînţelegere. Uite-aici sfârleaza…

Veni pe dată şi vulturul cu o nouă alifie în gheare, însă aceasta nu mai fu de trebuinţă.

Caius îşi luă jucăria şi, ajutat de vultur, ca să facă şi acela ceva util, veni în Dinar, unde domnul plutonier-major Onici observă:

– Ai o mutră de zici că eşti futut în cur!

Read Full Post »

Mansarda

Caius se pomeni privind mansarda de peste drum de librărie şi, ca de la sine, în minte-i năvăliră obscenităţi dintr-un Bucureşti de mult apus. Lângă el, se opri un individ care se uita când spre mansardă, când la Caius, nedumerit. Tare-ar mai fi intrat în vorbă, despre orice! Chiar făcu şi complice cu ochiul, ca un fel de referire la amintiri comune, ori care-ar putea deveni comune după un păhărel luat împreună.

Însă, Caius fu iritat de prezenţă, se răsuci şi plecă hotărât, într-o stare înrudită cu mânia. De altfel, cum socoteşte uneori, este mai de folos să ne dezgustăm de semeni decât să ne covârşească simţământul pierderilor iremediabile, cărora le vor urma alte pierderi iremediabile.

Read Full Post »

Perversiuni

După ce depăşi faza gerontofiliei, Raul se reprofilă, frecventând un club golden rain.

– Şi cum e? – îl întrebarăm, vădind o curiozitate poate exagerată.

Răbdător şi folosind cuvinte alese, Raul ne istorisi detaliat ultimele sale experienţe, cu plusurile şi minusurile acestora. În tot acest timp, însă, Caius ne păru cu gândurile vraişte, incapabil să recepteze relatarea unor întâmplări inedite pentru noi.

– Tu ce ai? – îl întrebă Filaret într-un târziu.

– O iubesc pe roberta! – gemu el.

– Coman? – întrebă domnul plutonier-major Onici.

– Nu, anastase…

Aici, izbucnirăm cu toţii:

– Dă-o dracului, ne faci scârbă cu perversiunile tale!

Read Full Post »

Older Posts »