Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for aprilie 2011

Ieşirea din criză

            – Aş mai lua un coniac – zise Caius -, da’ cu criza asta!…

            Cum nu înţelesei aluzia, am abordat problema crizei:

            – Nu există nicio criză, totu-i artificial! Toată chestia este să investeşti cu înţelepciune! De pildă, eu aş băga în fotbal. Iei o echipă, să zicem UTA…

            – Sau Steaua… – interveni Filaret.

            – Să zicem, UTA – pusei accentul în mod potrivit -, şi faci cu ea performanţă la nivel mondial.  E destul dacă investeşti cam o sută de milioane…

            – Şi de unde iei banii? – dori să afle Teodosie.

            – De la Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului. Decât să-i toace târfa…

            – Şi-i tocăm noi! – se grăbi Marcel cu concluziile.

            – Nu imediat – îl calmai. Cum ziceam, întâi investim. Rade apoi UTA tot şi ajunge în Champions League. Cădem întâi cu Liverpool, Real Madrid şi Twente Enschede. Vin la noi cinci mii de englezi, le vindem bere, frigem nişte mici… Dacă socotim şi biletele, ne-am scos de vreo cinci sute de milioane, plus ce mai dau UEFA şi FIFA. Başca tricouri, eşarfe, steguleţe, abţibilde. Le tragem scurt un 5-0, apoi le exportăm pastă de mici. Vin spaniolii, bilete, bere, mici, le mai plasăm o curvă… deja alţi bani! Îi frigem şi pe ăştia cu 6-0 şi-i aşteptăm pe olandezi. Şi tot aşa… Până la finala cu Barcelona, deja ştie toată Europa de micii noştri. Pe urmă, la finala intercontinentală, ducem mici şi la Tokio, plus că vor fi ziarişti şi observatori din toată lumea. După aia, deprinşi cu micii şi cu fotbalul de calitate, toţi vor vrea să vină la noi! Intenţionat am ales Aradul, ca să facem doar 30 de kilometri de autostradă, restul rezolvă ungurii…

Reclame

Read Full Post »

Crimă şi pedeapsă

Foto: Alex Mazilu

.

Ca resimţi un specific ori un aer aparte al serilor din Timişoara trebuie să fii străin de oraş şi aflat într-o dispoziţie aparte, fără vreo legătură cu locul, ori să fi săvârşit un omor de curând. Îmi amintesc cum, după ce-am comis primul meu asasinat, îmi era imposibil să mai rămân serile în casă şi, ca fermecat, porneam la întâmplare pe străzi până când, ca un făcut, reveneam la locul crimei. Aici am întrebat, într-un rând, cine locuieşte în imobil, cu alt prilej, dacă s-a mutat cineva, ori – pe nişte zugravi, dacă au ieşit petele de sânge de pe pereţi. Aceste reveniri în acelaşi loc, spaţiu al săvârşirii unui omor deosebit de grav – dat fiind caracterul bestial al operării -, au atras atenţia celorlalţi locatari, astfel că e aproape de la sine înţeles că m-am pomenit chemat la IPJ Timiş, camera 28.

            Ajuns în jurul orei 15, fusei trimis la încăperea amintită, primind şi câteva indicaţii:

            – Pe coridorul acela, a patra uşă pe dreapta.

            Domnul maior Biriboacă fuma când am intrat şi tocmai privea pozele victimei mele.

            – Urât ai mai ciopârţit-o! – remarcă. Dar, fără îndoială că şi-a meritat-o cu vârf şi îndesat, nu pentru asta te-am chemat…

            Privii către scrumieră, astfel că înţelese:

            – Dacă ai, poţi aprinde! Să revenim, însă. Din 2 septembrie, de când a fost stârpită spurcăciunea asta – aici, arătă cu bărbia înspre poze -, tot dai târcoale pe la locuinţa victimei! Ce dracu ai, eşti copil mic? Deja s-au prins toţi, bine că n-a apărut şi presa! Presupun că te-au interesat banii… I-ai luat, cheltuie-i naibii unde vrei, da’ nu te mai tot foi pe-acolo!

            – Mă simt atras în mod irezistibil… – încercai să explic.

            Domnul maior spuse ceva destul de urât, apoi adăugă:

            – Călătoreşte! Du-te-n Bucureşti şi plimbă-te-n tot oraşul, da’ să nu mai aud că ai dat pe-acolo şi-ai făcut conversaţie cu vecinii, că eu nu te mai acopăr!

            Promisei să plec cu primul tren, iar domnul maior mormăi ca pentru sine:

            – Până pe la al patrulea omor, toţi se comportă ca nişte diletanţi!

            Acum, privind retrospectiv, pot spune că avea dreptate.

Read Full Post »

2012

Foto: Alice Drogoreanu

.

Puţini s-ar fi aşteptat, în 2010, ca-n nici doi ani prosperul deputat pedelist Iulian să ajungă un paria. Dar, schimbarea se produse în mod ireversibil. În zilele sale bune, cei mai mulţi i se adresau cu domnul Iulian. Însă, cum nu-i poţi spune astfel unui boschetar, azi îl numesc toţi, firesc, Iulică.

            S-ar putea aprecia Iulică a avut noroc, dacă ne gândim , totuşi, el se bucura de libertate în vreme ce majoritatea foştilor săi colegi de partid trudeau la Canalul Bega-Dâmboviţa. „Ăia tot un langoş pe zi primesc, da’ mai şi sapă pe deasupra! Nu-i mai bine că le-am dat conturile şi-am scăpat? Plus că nici cafteală nu mai iau, doar ocazional, când îşi aduce vreunul aminte cine-am fost…” – gândea deseori fostul deputat, mulţumit de evoluţia lucrurilor.

            Peste zi, Iulică descărca şi stivuia peturi pe la buticuri, ori mai dădea câte-o mătură, astfel că rareori se întâmpla să nu aibă chiar nimic de mâncare. Nopţile treceau puţin mai greu, însă oraşul are sumedenie de ganguri plăcute, în care nu te plouă. Singurul risc ar fi acela ca vreun întârziat prin cafenele să urineze pe tine, din pricina întunericului, însă de cele mai multe ori nu se întâmpla astfel.

            De la sine înţeles, Iulică dobândi un miros respingător. Într-o zi, fu abordat de către domnul plutonier-major Onici:

            – Ce mai faci, băi, Iulică, futu-ţi mama ta de derbedeu?…

            – Bine, să trăiţi, dom’ plutonier! Îmi daţi şi mie douăzeci de lei?

            – Păi, ce să faci cu ei?

            – Aş vrea să mă duc la baie…

            – Da’ tu crezi că baia publică e pentru toţi păduchioşii? Ai fântână forată la Casa Tineretului, acolo se spală boschetarii!…

            – Atunci, zece lei măcar, să-mi iau ceva de mâncare…

            – Păi, de aia miroşi aşa respingător, că bagi în tine tot felul de porcării şi organismul elimină toxine! Ia mai treci tu pe apă, şi-o să vezi că n-o să mai puţi chiar în halul ăsta!…

         Resemnat, Iulică o porni către fântână, mulţumit că, de data aceasta, domnul plutonier nu-i mai trase tradiţionalul picior în cur.

Read Full Post »

Vertij

Ilustraţie de Marion Herrmann

.

Viaţa lui Emil se scurgea în două tonalităţi. Fie avea bani, şi atunci ieşea la Sabres pentru ca mai apoi, ghiftuit, să scrie romane elaborate, pe gustul său, urmând vreo patru piste şi combinând cinci-şase registre, de la cel ludic – de suprafaţă – până la cel grav şi încifrat, cu trimiteri eshatologice, fie nu avea bani, iar atunci se prostitua încropind romane la comandă, pe care le iscălea cu pseudonimul Kamceatka.

Poate multora le-ar fi surâs să îmbine creaţia autentică – destinată propriei desfătări – cu alcătuirea de subproduse, însă nu toţi avură şansa lui Emil de-a fi solicitaţi în acest sens. Chiar şi-n cazul autorului nostru e vorba mai mult de-o întâmplare, căreia am putea să-i spunem fericită dacă Emil n-ar detesta perioadele în care trebuie să scrie la normă. Totuşi, fără acestea, Sabres ar fi devenit doar o amintire frumoasă, dacă nu cumva chiar un tărâm necunoscut.

Întâmplarea de care-am amintit s-a petrecut în urmă cu doi ani. Venindu-i o toană, Emil scrise un roman în care Raluca, eroina principală, concepea uneori în gând frânturi de proză, fragmente în care de fapt erau parodiate unele scriituri nu tocmai pe gustul autorului nostru. Acele fragmente atraseră atenţia editorului Bogdan, care-şi zise că din astfel de cărţi, scrise integral în tonalitatea ce se voise parodică, ar putea rezulta un oarecare câştig. Foarte probabil ca Bogdan să fi raţionat că, la o populaţie cu un IQ mediu de 70, sunt necesare creaţii pe măsură. Cum Emil e deosebit de prolific, îi solicită serviciile printr-un mail. Romancierul traversând o pasă proastă, acceptă aranjamentul. Ulterior, funcţie de cum stătea cu banii, vedea în Bogdan fie un salvator, fie un exploatator îngust, cele două ipostaze fiind, de fapt, complementare.

„Măcar, ăsta-i editor, nu tipograf ca ceilalţi. Ce-i drept, din tot ce scrie Kamceatka, se îmbuibă editura, distribuitorul, librarii şi, la sfârşit, mai iau şi eu vreo trei mii de lei…” Ajuns aici cu gândurile, Emil slobozea întotdeauna o înjurătură, aşa cum credem că o face orice scriitor sau traducător care se respectă.

Pe 8 ianuarie, romancierul se afla din nou în faza cenuşie a existenţei sale, adică nu avea bani nici măcar să-şi achite factura telefonică. Mail-ul de la editor pică tocmai la ţanc:

„Salut. În februarie vrem să scoatem ceva poliţist. Scrie o chestie de 150 de pagini în Word, la un rând, cu caractere Times New Roman şi literă de 12. Încearcă să nu prea bagi italice sau boldite şi să eviţi notele de subsol. Trimite-mi cât mai repede un plan, şi încearcă să termini cartea până pe întâi. Nu uita să ai 35-40% descrieri!”

– Futu-ţi descrierile…! – reacţionă Emil în mod firesc.

După ce se reculese, concepu răspunsul:

„Aş putea trimite în două săptămâni un roman. E vorba despre o tipă care, după ce e violată, decide să se răzbune pe cât mai mulţi bărbaţi. Îi ademeneşte pe messenger şi îi ucide cu cruzime. Detectivul care anchetează crimele se îndrăgosteşte de tipă, aşa că începe să distrugă probele. În final, cei doi se combină şi decid ca, împreună, să ademenească şi să lichideze cupluri. Cartea am numit-o Vertij. Presupun că va avea 50 de capitole.”

Emil se şi apucă de treabă, atacând primul capitol: „Oraşul se dezmorţea după o noapte banală. Bianca amâna momentul în care să se ridice din pat. Trebuia să meargă până la bancă şi gândul că va avea de înfruntat gerul şi caldarâmul lunecos aproape că o paraliza. Îşi privi unghiile…”

Ajuns aici, fu întrerupt de-un alt mail. Văzu că-i de la Bogdan, aşa că-şi deschise mesageria, ca nu cumva să fi intervenit vreo schimbare. Într-adevăr, editorul avea o viziune uşor diferită:

„Numărul de capitole şi acţiunea sunt în regulă, dar colegii au zis că trebuie schimbat titlul. Îi vom spune Moartea vine pe messenger. Şi nu-l mai semnezi Kamceatka, ci Miami, e mai pe gustul publicului. În rest, e totul OK.”

OK! După ce i-a terfelit titlul romanului şi i-a batjocorit numele, individul îi mai zice şi OK! Emil se cufundă într-un dezgust păstos, din care singură revolta putea să-l mai smulgă. Va scrie cu totul altceva, despre un romancier care, sătul de impostura aşa-zişilor editori, decide să-i lichideze pe toţi.

„Dar, de ce s-o scriu doar, când aş putea s-o fac aievea?” Acest gând îl învioră.

Read Full Post »

Poveste de Paşti

PhotoMontager

.

Cum, în fiecare an, iepuroiul îşi face de lucru pe la noi de Paşti, Nataşa deveni agitată, ştiind din istorisirile noastre că specimenul are o conduită îndoielnică. În afara faptului că lasă pe covor o grămadă de păr, mişcă în permanenţă din buze şi nări, de parcă ar fi schizofren. Avertizată, pisica începu să-şi facă planuri:

– Dacă vine iepuroiul, îl întreb „tu ce vrei, bă?” şi, după aia, când îi trag o labă…

– Bine, Nataşa! – răspunsei. Acum, du-te şi curăţă litiera, să nu ne facem de rahat când vin musafirii!…

Fără un entuziasm deosebit, Nataşa merse în baie şi începu să râşchie, mai mult ca să auzim noi. Maică-sa îi strigă:

– Spală cum trebuie acolo, nu te juca cu mingea, că nu de aia te-am trimis noi la baie!…

La o oră încă matinală, se înfăţişă şi împăroşatul cel cu urechi prealungi, conform datinii. Nataşa îl luă în primire:

– A zis tati că să nu mai laşi atâta păr ca anul trecut, că el nu-i fraierul tău!

– Da’ tu ce cusur ai? – răspunse rozătoarea. Uită-te ce i-ai lăsat pe pantaloni…

Într-adevăr, pantalonii mei nu arătau tocmai impecabil, fiind din catifea reiată şi, în plus, de culoare neagră iniţial. Până şi Nataşa simţi nevoia să schimbe subiectul, astfel că bravă:

– Mie-mi dă mami pastile…

– Bine-ţi face! – replică iepuroiul. Că doar nu era să te… plimb eu în oraş!

Aici, specimenul se exprimă puţin diferit. Nataşa mai avu o curiozitate:

– Este adevărat că tu simbolizezi desfrâul şi lipsa de măsură?

– Nu-i grija ta ce simbolizez eu! – sosi răspunsul, răspuns căruia, din nou, i-am adus uşoare retuşuri.

Cum covorul începu să se umple nu doar de păr, ci şi de un soi de măslinuţe pe care Nataşa apucă a le alerga prin încăpere, socotii util să trecem la problemele noastre, în dorinţa scurtării vizitei:

– Ce-ai mai adus anul ăsta?

– Nataşei, o conservă foarte gustoasă, pentru mami am adus o tavă de inox şi-i mai citeşti tu scrieri de-ale tale, ca să nu spună că-i prea puţin, iar ţie ţi-am adus o scrumieră şi-o cameră web…

Ultimul articol, prin ineditul său, îmi stârni o nedumerire:

– Şi ce să fac cu camera web?

Rozătoarea, deşi trăită mai mult în sălbăticie, găsi totuşi o rezolvare:

– Să te dai rotund pe mess! Sau, dacă n-ai alte idei, poţi face cu ea ce-a făcut Marieta cu buchetul de lalele

Aici am adus corecţia că Marietei doar i s-a sugerat o posibilitate şi că, în afară de asta, deviem de la subiect, intrând într-o altă poveste. Suplimentar, i-am propus ca, pe viitor, să-şi introducă el un dop în locul cuvenit, căci este mai bine să introduci decât să scoţi, mai cu seamă când este vorba de covorul meu…

Într-un târziu, oaspetele a plecat, pretextând că mai are treabă, iar noi nu am depus prea mari eforturi pentru a-l reţine.

Nataşa opină că, anul viitor, am putea să-l gătim pe individ cu sos picant, iar eu, distrat, începui să mă dau rotund pe messenger, arătându-i unei bloggeriţe un poster cu Arnold Schwartzenegger şi trombonind-o că-i poza mea. Fireşte, blonda m-a crezut!

.

Martori ai întâmplării: Theodora Marinescu, Rokssana, Vania, Ana Usca, Ioan Sorin Usca, Caius.

Read Full Post »

Briza marină

Foto: Alice Drogoreanu

.

– N-am chef de nimic! – îmi scăpă pe la al treilea coniac. Beau aşa… să-mi umplu vremea, însă nici de asta nu-mi arde!…

– Păi, mergi acasă şi citeşte ceva – încercă domnul plutonier-major Onici o soluţie.

– Ce să citesc? Am terminat toată biblioteca, inclusiv pe cea judeţeană.

– Mda… Atunci, încearcă să te dedai plăcerilor grosiere. Uite, Ramona, de pildă…

Făcui doar un gest din mână.

– Mâhnit mi-i trupul – completai. În plus, la uscăciunea trupească, se mai adaugă divanul tristeţii şi-a plictisului, tovarăşi nedoriţi, dar permanenţi…

– Ei, când mâhnită-i toată carnea, iar cărţile, citite, doar una ţi-a mai rămas: să pleci pe mare! Mai tragi un coniac, mai inspiri briza, mai asculţi matrozii cântând…

.

Recomandări: Teo Negură, Gabriela Elena, Rokssana, Shayna, Vania.

Read Full Post »

Ora de Fizică

Foto: Alice Drogoreanu

.

Dacă, în general, socoteam Fizica drept un adaos nu neapărat necesar, de data aceasta ora se anunţa interesantă, deoarece urma să se efectueze un experiment prin care să se demonstreze nu ştiu ce. Contrar obiceiului, eram cât se poate de liniştiţi, detaliu care-o impresionă şi pe doamna profesoară Sanda.

Cum se întâmplă de obicei, doi dintre colegi nu fură la înălţimea momentului şi începură să-şi care pumni. Cum amândoi se numeau Doru, unuia îi vom spune Mitică, poreclă care, în zona de vest a ţării, a avut întotdeauna o conotaţie peiorativă.

– Voi ce-aveţi acum să vă bateţi? – se interesă doamna profesoară.

În loc să se oprească pur şi simplu din păruială, Mitică se simţi dator să răspundă:

– Doamna profesoară, Doru m-a făcut căcat, şi-atunci eu l-am băgat în mă-sa şi el a început să dea în mine…

– Cum? Cum? – dori doamna să audă mai bine.

– A-nceput să dea în mine… – reluă Mitică firul naraţiunii.

– Nu asta, partea de la început!

– Doru m-a făcut căcat, şi-atunci eu l-am băgat în mă-sa şi el a început să dea în mine…

Poate că Mitică ar mai fi repetat de câteva ori, dacă n-ar fi fost reacţia clasei. Niciunul dintre noi nu dorea să afle că Mitică e-un căcat ori că Doru a fost trimis în mă-sa, ci râvneam să vedem experimentul. Pe scurt, o vază era aşezată pe-o foaie de hârtie, profa susţinând că, dacă tragi foaia suficient de rapid, vaza rămâne nemişcată. Din cât o ştiam pe doamna Sanda de neîndemânatică, ne-ar fi mirat să-i reuşească experimentul. În plus, recunoscurăm cu toţii vaza şparlită din cabinetul de Română.

Spre bucuria generală, vaza nu doar că n-a rămas nemişcată, ci a căzut, în cele din urmă, şi de pe catedră, sfărmându-se în miriade de bucăţi. Urmând ora de Română, ne-am mai amuzat încă o dată când doamna Jeni ne-a întrebat dacă nu ştim unde-i este vaza. Singură Dana, şefa clasei, îşi plecă fruntea, stânjenită.

Fireşte, animozităţile dintre cei doi Doru fură date uitării, ele urmând să reînvie ulterior.

.

Recomandări: Ragnar, Teo Negură, Shayna, Caius, Cosmin Ştefănescu, Rokssana, Gabriela Elena,  Zalmoxys, Schtiel, Theodora Marinescu, Jocuri de cuvinte.

Read Full Post »

Older Posts »