- Ştii la ce mă uit eu? – răspunse Tudose, dintr-un motiv similar. E un serial, Crime perfecte… E făinuţ.

- N-am văzut.

- Scenarist e tipul ăla, John W. Moore. A scris el şi romane poliţiste…

Virgil nu avea chef să discute despre un serial pe care nu-l ştia şi despre-un scenarist necunoscut lui.

- Tu-i pita mă-si! – izbucni. Nici n-a trecut bine Revelionul şi, când încă ne e capul plin de reacţii chimice, de cred că s-ar sparge etiloscopul dacă ar trebui să suflu, boul de Stoenescu ne trimite taman la Urziceni. Măcar, dacă o trimitea şi pe Simona… Aşa, nici o cafea n-are cine să ne facă acolo!

- A ţinut-o la birou, să nu-i îngheţe… – răspunse colegul, precizând ce anume ar fi putut să-i îngheţe.

- Crezi că-s cuplaţi?

- Cine, Stoenescu cu Simona?

- Da.

- Nu cred, lui îi face cafeaua Ramona.

Drumul era posomorât ca sufletele celor doi comisari. Pe DN2, de altfel, e ştiut că-i dificil şi să te dregi.

- Ce-ar merge o ciorbă de burtă şi-un coniac! – oftă Virgil. Oare de ce naiba ne trimite pe noi, ăia n-au poliţie acolo?

- Cică-i o crimă care-i depăşeşte. Or fi băut de anul nou, a dat unul cu cuţitul, iar pentru papagalii ăia-i prea greu să afle cine-a fost agresorul! Oricum, eu n-am de gând să mă cazez în Urziceni, rezolvăm cazul repede şi-o tulim!

- Da’ dacă durează?

- N-o să dureze.

Curând intrară în localitatea vizată.

- Băă, trăsni-l-ar! Trebuie să mergem până pe strada Industriei, că-i cădea ceva dacă asasina pe Merilor!

Ajunşi la domiciliul victimei, agentul Florea le explică:

- Femeia ucisă se numeşte Mioara Stănescu, avea 43 de ani şi locuia singură. Se pare că agresorul a folosit un cuţit…

- Mda… – mormăi Tudose, arătând din gesturi că doreşte să vadă locul crimei.

În chiar prima cameră, femeia zăcea pe duşumea. Fusese tăiată destul de urât.

- Nu te-ai uitat, are ceva băutură în casă? – îl întrebă Virgil pe reprezentantul Poliţiei locale.

- Nimic, am căutat şi noi!

- Atunci e clar – conchise Tudose -, n-avem niciun motiv să zăbovim!

Ceru să fie linişte, adulmecă locul vreo cinci minute, apoi trase concluziile:

- Mai mult ca sigur, John W. Moore a făcut-o! Şi-a zis că va fi simplu… Vine în România, se cazează în Bucureşti, bea cu câţiva nătărăi ca să-şi construiască un alibi şi, când ăia sunt beţi mangă, dă o fugă până-n primul orăşel şi ucide la întâmplare, fără să aibă vreun mobil. În felul ăsta, crede că-i fraiereşte pe toţi şi că n-o să ne prindem că el a fost! Verifică la hoteluri…

După câteva telefoane, Virgil avu o mină mai optimistă:

- Este! S-a cazat la J. W. Marriott…

- Ce bou! În buricul târgului…

Peste un ceas, scenaristul John W. Moore era deja arestat, pozele victimei realizate cu telefonul mobil incriminându-l suficient. Tudose nu se putu abţine să nu-i reproşeze:

- Ai crezut că eşti la tine-n America? Aici îi prindem imediat pe toţi!

Virgil completă:

- El credea că se joacă cu Poliţia Română!…

Logic ar fi fost să fure din apartament şi să dispară, dar Tudose simţi ceva similar cu Oblomov şi merse-n dormitor să se culce, loc în care-l găsiră poliţiştii, alertaţi de vecinul de la etajul inferior. Gândindu-se la Werther, învinuitului i se păru că toate-s fleacuri şi lăsă lucrurile să curgă de la sine, devenind astfel inculpat.

În timpul procesului, ar fi putut susţine că a suferit de nebunie temporară, ori să ceară judecarea în stare de libertate, deoarece nu reprezintă pericol social. Tudose, în schimb, fredona în minte Drumul spre eşafod din Simfonia fantastică de Berlioz, refuzând să se apere. Condamnarea la douăzeci de anişori de detenţie nu miră pe nimeni, iar condamnatul se simţi solidar cu Mitea Karamazov.

- Nici prea multă cultură nu e bună! – conchiserăm noi în Dinar, discutând despre camaradul nostru.

Sosind un nou rând de coniac, trecurăm în curând la alte subiecte.

.

Recomandări: Adela Onete, Cosmin Ştefănescu, Ela Roseni, Gabi123, Gabriela Elena, Imagini, Link-Ping, Michaela, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Theodora,Vania.

- Păi, mergi acasă şi citeşte ceva – încercă domnul plutonier-major Onici o soluţie.

- Ce să citesc? Am terminat toată biblioteca, inclusiv pe cea judeţeană.

- Mda… Atunci, încearcă să te dedai plăcerilor grosiere. Uite, Ramona, de pildă…

Făcui doar un gest din mână.

- Mâhnit mi-i trupul – completai. În plus, la uscăciunea trupească, se mai adaugă divanul tristeţii şi-a plictisului, tovarăşi nedoriţi, dar permanenţi…

- Ei, când mâhnită-i toată carnea, iar cărţile, citite, doar una ţi-a mai rămas: să pleci pe mare! Mai tragi un coniac, mai inspiri briza, mai asculţi matrozii cântând…

.

Recomandări:  Adela Onete, Aurora Georgescu, Coolnewz, DAP, Dexign, Ela Roseni, Gabi123, Gabriela Elena, Imagini, Michaela, Mika, Mirela Pete, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Supravieţuitor, Teo Negură, Theodora Marinescu, Tu1074, Vania, Vlady.

.

Datorii: Adela, Ana Veronica, Cati, Costache, Dana, Dispecer, Gabriela, Imagini, Link-Ping, Mirela, Răzvan, Rokssana, Schtiel, Shayna, Teo, Theodora, Tu, Vania.

- Futu-i! – pufni Oana, ajunsă la finalul Inocentului.

Scrierea o nemulţumea. Reciti ultimul paragraf:

Am închis şi am râs în hohote. Sunt bine. Mai ales acum că ştiu că am contaminat jumătate de secţie. Doar ei m-au acuzat întotdeauna că sunt arogantă şi că nu dau nimănui atenţie. Poftim. Mai mare atenţie de atât… Mâncărimile îmi smulseră zâmbetul de pe buze. Febra revine. Mă dau bătută de data asta.

„Asta ar merge, dar, până aici, totul e confuz! Cine, cu cine, de ce, pentru ce? Canci! O înşiruire de crime atroce, de anchete parcă dirijate de-un psihopat, fiţe cât cuprinde, logică… din părţi! Vorba mea: Mă dau bătută de data asta! Nici măcar inocentul nu-i vreun inocent. Atâta că n-a comis el crimele, dar vrednic de puşcărie era oricum. De altfel, nici nu cred că mai există inocenţă undeva în galaxie! Dacă mă uit doar la Xreader, când pare mai nevinovat, atunci ţi-o coace! Nu ştiu ce să zic… Să trimit cartea aşa? Poate, să mă mai sfătuiesc cu Carmen şi, eventual, să o refac pe alocuri. Doctorul Stoicănescu zice că aici am tot timpul de pe lume, dar el e doctor, ce ştie despre munca de creaţie? Titlul, oricum, nu-l mai schimb!”

Ultima hotărâre a Oanei era una pertinentă. În definitiv, cartea trebuia să poarte un nume, şi doar nu era să-i zică:

Futu-i!

- Futu-i! – spuserăm cu satisfacţie, rememorând toate întâmplările acelei veri.

De câteva ceasuri, sărbătoream cu Lala Ştireanu în Casa Rustic. Planul nostru mersese uns!

- Totuşi – zise Lala -, nu-mi spui şi mie ce-a fost cu toate omorurile alea fără noimă din Timişoara?

- Trebuia să mă asigur că Tavi-i antrenat! Nu mă puteam baza doar pe declaraţia individului că-i un asasin priceput, oamenii sunt în stare să spună orice pentru un ban!…

- Aşa-i. Dar, optsprezece omoruri?…

- Trebuia să-l ţin în priză. La criminali e ca la fotbalişti. Faci o pauză, s-a dus totul dracului! Nu zic că ajungi să dai cu stângu-n dreptul, însă gâfâi după primul sprint, îţi pierzi detenta… Nu mai eşti bun de titular!

- Mda… Ciudaţi oamenii ăştia, ca Tavi. Oare părinţii lor ştiu cu ce se ocupă?

- Ai lui Tavi, nu. E orfan.

- Ce s-a întâmplat cu ei?

- Nu l-au lăsat să se uite la un film. Pe atunci, nu erau calculatoare…

Dacă în general umorul nu-mi prea este apreciat, Lala se amuză teribil. Era rândul meu să am anumite curiozităţi:

- Dar, tu de ce i-ai hărţuit pe Xreader şi pe Anastassia?

- Anastassia e-o jigodie oricum, iar Xreader s-a băgat singur, când am trecut pe la Oana nici nu-mi dăduse prin minte că o să fac arestări acolo! Apoi, mi-am zis că-s bune cât mai multe piste false, ca să-i ţin pe tâmpiţii mei ocupaţi. Deşi, la câtă minte au, cred că tot aia ieşea şi dacă n-aş fi întreprins nimic… Noroc cu Robert, a simplificat totul! Oricum, am auzit că-i respectat în penitenciar, mulţi îl văd ca pe-un salvator al Patriei, deţinuţi şi poliţişti deopotrivă…

- I-au dat condamnare pe viaţă?

- Normal! Cât să-i dea, la şaizeci şi două de omoruri?

- De unde şaizeci şi două? – mă mirai.

- Păi, dacă tot a picat de papagal, i-au mai băgat pe gât şi tot ce-a omorât Tavi în Timişoara, plus ce mai aveau ei cazuri nerezolvate…

- Aşa, da! – mă dumirii.

Tocmai ne gândeam ce-am putea lua de prânz, când în salon intră fostul ministru al Administraţiei şi Internelor, actual preşedinte interimar. Îl privii cu o strângere de inimă, regretând că ne scăpase. Acesta, însă, veni direct către noi, fără ca Lala să pară mirată:

- Ooo, ce bucurie! Eroii noştri! Cu ce vă pot recompensa?

- Tocmai ne gândeam ce să luăm de prânz… – îi răspunse Lala.

Tipul se aşeză la masa noastră, sporindu-mi disconfortul, şi ceru o sticlă de coniac, până aveam noi să ne decidem asupra bucatelor.

- Eu am mâncat la Casa Venezia, aş sta doar pe şpriţ – explică preşedintele interimar, apoi adăugă: Fără voi, nu ştiu cum m-aş fi descurcat. În special curva aia, pe care-aţi lichidat-o prima, stătea mereu cu ochii pe mine, de ziceai că ea are Internele, iar eu sunt un lacheu… Noroc cu preşedintele, că a avut o minimală onoare, ori că aşa l-a apucat! În palat, ar fi fost mai greu să intre Tavi…

Cu toată tăria coniacului, pricepui că întreg actul meu patriotic a fost încununat doar de-un fel de pleac-ai noştri, vin ai noştri. „Acum, asta e!” – îmi zisei, însă nu putui să mă stăpânesc de-a murmura:

- Futu-i!

- Futu-i! – se auzi un glas în apropiere, fără vreo legătură precisă cu ceva anume.

De când îşi văzu poza în ziar, Robert se obişnui şi ajunse să umble fără sfială prin oraş. „Par să mă cunoască toţi… Da-i tot aia!”

Adevărat, mulţi îl recunoşteau, căci era adeseori interpelat foarte precis şi destui îi ofereau ajutoare. În general, părea să fie privit cu simpatie. Mai ciudat i se păru că Poliţia se ivea doar sporadic, uneori detectând câte un agent care, în birturi, bea cafele la masa alăturată. Deşi înainte nu se gândise la astfel de lucruri, instinctul de urmărit îi spunea acum că doar un agent poate bea cafea după cafea, ceasuri în şir. „Probabil, altceva nu li se decontează” – căută să-şi lămurească sieşi ciudăţenia. Tot mai des se lungea la masă, amuzându-se de numărul incredibil de cafele băute la mesele alăturate. Cum nu ducea lipsă de bani, reuşi să se şi primenească, ba chiar îşi luă inima-n dinţi şi părăsi aşezământul sordid în care-l plasase Tavi, găsind un fel de motel la care era suficient să plătească zilnic o sumă modică, fără să mai prezinte cartea de identitate – reţinută de Poliţia timişoreană. Cât despre binefăcătorul său, acela nu mai apăru de ceva timp.

Cum plimbările fără ţintă îi ocupau cea mai mare parte a zilei, Robert se pomeni pe strada Valea Oltului. „Aici e Casa Rustic!” – îi veni, fără a putea preciza de unde cunoştea amănuntul. Decise să intre, gata să risipească vreo două sute de lei pe-o masă de calitate. Sosi doar coniacul introductiv când gânduri nefireşti îl năpădiră. Îşi aminti brusc de copilărie, fără ca ceva din preajmă-i să poată fi socotit ca o aluzie la cele de odinioară. „Ciudat! Deşi copilăria trece cel mai greu, doar atunci sufletul are momente de iluminare şi cunoaşte bucuria… Mereu descoperim câte ceva, vedem primele figuri din jurul nostru, cucerim noi străzi şi ni se relevă arome, iar noi credem că aşa va fi mereu… Apoi te pomeneşti adult şi, într-o bună zi, constaţi că toată lumea pe care-o ştiai s-a dus dracului în mod ireversibil, te închizi în carapace, te-afunzi în egoism şi eşuezi iremediabil în sordid! Într-un fel, mă bucur de toată tărăşenia, măcar a fost ceva inedit, chiar dacă va sfârşi prost… Dar, dacă e să fim cinstiţi, nu toate sfârşesc prost pe lumea asta? Adevărat, puşcăria aduce şi disconfortul, dar poate că oferă compensaţii pe alte planuri…”

Sosiră şi bucatele, însă gânduri asemănătoare îl încercară pe evadat. Poate un băutor de cafea la masa alăturată l-ar fi distras, într-o măsură, din această stare, dar Poliţia îl neglijă în acea zi, cum o făcu şi în aproape toată ziua următoare.

Uneori, scriitorul îşi zicea că poate nici nu mai este căutat, deşi zilnic se regăsea pe titlurile ziarelor, în plimbările sale. „Spurcată tagmă! Poliţiştii mai ştiu şi să-şi vadă de-ale lor, da’ ăştia n-au linişte până nu scormonesc în căcat! Dar, dacă s-ar face dovada că n-am omorât pe nimeni, ar veni vreunul să spună că-i pare rău? Ar veni pe mă-sa!”

Gândul la cei care nu mai pot de grija altora îl amărî atât de mult încât nici nu se prea sinchisi când, în sfârşit, fusese reţinut. Recepţionerul magherniţei în care se cazase îşi făcu datoria de cetăţean, anunţând Poliţia. Deşi bănui din start că s-ar putea întâmpla astfel, fugarului nu-i păsă prea mult. Lăsă să-i scape totuşi, mai mult din obişnuinţă, vorba:

- Futu-i!

- Futu-i! – exclamă preşedintele, după ce frunzări rapoartele SRI.

De săptămâni bune se retrase în palat, uitând până şi să-şi mai viziteze familia. Aflând zilnic ştiri despre cum se prăbuşesc toate, inclusiv despre modul în care dispare executivul, ministru cu ministru, alese recluziunea totală, dedicându-se consumului de alcool şi tolerând în preajmă-i doar pe sepepistul Vasile.

Întreg personalul palatului se îndoia de existenţa acestui Vasile, om care nu se regăsea pe niciun stat de salarii şi de care nu-şi amintea nimeni. Ca să fim exacţi, nici domnul preşedinte nu era întrutotul convins de realitatea acestuia, însă era singura prezenţă pe care-o suporta timp mai îndelungat.

Asemenea romancierei Oana, preşedintele vedea de la o vreme entităţi, cu unele devenind interactiv. Că sepepistul Vasile va fi fost entitate ori altceva, evităm să presupunem. Cert este că o dată-l şi pipăi. Nu doar că îi simţi materialitatea – părelnică, cel puţin -, dar Vasile nici nu dispăru. „Nu-i tremens!” – gândi alesul poporului. „E la fel de aievea precum sunt eu ales de cetăţenii Patriei” – îşi continuă meditaţiile, în vreme ce Vasile rânji aprobator.

- Ce te hlizeşti? – îl întrebă cu acel prilej.

- Că sunt la fel de aievea… Într-adevăr, sunt!

- Ce eşti?

- La fel.

Vasile avea întotdeauna un mod de exprimare ambiguu şi aproape de fiecare dată persiflant. Acum, însă, privea absent pe fereastră. Preşedintele reluă rapoartele. „Ce formulări la ei! Doamna ministru fusese risipită într-un ansamblu dizgraţios şi terifiant… Ăştia trebuiau să se facă critici de artă, nu spioni!”

Iritat, îşi mai turnă un pahar de whisky.

- Să le ia dracu pe toate!

- Le ia oricum – îl îngână Vasile.

- Nu ziceam de situaţia generală, ci aşa, la visele mele…

- Le ia şi pe alea.

- Am vrut să fac ceva, şi uite ce s-a ales!

- Ai vrut pe dracu! S-a ales exact ce trebuia. Nu cred că ai vrea să-ţi spun ce vroiai tu de fapt!…

- Nu, nu vreau. Dar, fii atent cum vorbeşti cu mine, că s-ar putea…

- S-a putea să ce? – îl înfruntă Vasile.

„Chiar! Să ce? În faţa lui, sunt dezarmat, nici nu-s convins de existenţa sa!”

- A-nceput destul de frumos luna August… – căută un subiect neutru.

- Da, destul de frumos. Poate că vine pentru ultima dată…

- Ce vrei să spui?

- Că a-nceput destul de frumos.

Preşedintele schiţă doar un rictus, alegând să bea şi să se gândească, fără a aprofunda, la frivolitatea soartei.

- Ce-ar fi să ies, totuşi? – întrebă după o vreme.

- Ar fi o încercare. Ori dau mulţimile peste tine, ori ajungi prin vreo unitate militară, fie te-ntâlneşti cu evadatul Robert…

- Crezi că Robert a fost?

- Da’ tu crezi?

- Eu nu cred. Uite ce-mi scrie Kremlinul! Viaţa merge înainte.

- Casa Albă n-a zis nimic?

- Ba da, tot o tâmpenie, ceva cu ţine-te tare…

- Iar tu te-ai conformat şi te ţii de tărie.

Din nou, primul om al ţării se bosumflă.

- Nu pricep – îi spuse Vasile -, de ce mai conversezi cu mine dacă nu-ţi convine niciodată ce-ţi spun?

- Păi, ce să fac? N-am chef de nimic! Dacă doar bei şi te uiţi pe pereţi, înnebuneşti!

- Ei, înnebuneşti oricum, nu asta e problema! Ai ajuns dependent de conversaţia mea…

Preşedintele căzu pe gânduri. Îşi făcu apoi curaj şi rosti ceea ce-l frământa de o vreme:

- N-ai putea să-mi faci rost de nişte Furadan?

- Pentru ce?

- Îmi trebuie mie…

- Cred că este pe internet, da’ ăla-i pentru femei!…

- Şi pentru domni?

- Pentru domni, nu ştiu, însă pentru tine cel mai potrivit ar fi revolverul…

„Chiar! Auzi, Furadan! Ce-a fost în mintea mea? Adică: de ce să fie simplu, când poate fi complicat? Doar am revolverul aici!”

Fără a mai chibzui prea mult, preşedintele-şi scoase arma din sertar, o cântări puţin, îşi lipi ţeava de tâmplă şi apăsă pe trăgaci. Sepepistul Vasile dispăru pe dată, iar preşedintele se pomeni pe-un câmp nesfârşit care lucea argintiu. „E noroi!” – remarcă, privind la nemărginirea de clisă. Mergea anevoie, afundându-se la fiecare pas. „Parcă aş avea unde mă duce!… Dar, dacă stau locului, mă scufund!”

- Futu-i! – fu prima sa vorbă rostită pe celălalt tărâm.

- Futu-i! – răbufni Xreader, observând că nu mai are bani.

Aş fi putut suplini acest neajuns, însă, surprinzând privirea oarecum complice a lui Grigore, îmi zisei că o fi sosit momentul ca eroul nostru să dea ochi cu Oana, după ce-i ticluise mica surpriză cu televiziunile care-o prezentau drept o criminală în serie. „Asta, dacă o fi reuşit să intre în apartament… Sau, poate, dă de ea pe casa scărilor” – am mai presupus felurite variante.

Romanciera, între timp, îşi procură chei, mergând până la părinţi unde avea un set de rezervă. Detaliile, însă, aveam să le aflăm la întoarcerea convivului nostru.

- Dacă s-o mai întoarce… – mormăi Grigore.

După cum cititorul atent a presupus-o deja, precipitându-se evenimentele în capitală, am decis să coordonez operaţiunile din Piteşti. Distanţa, astfel, nu era nici prea mare, nici prea mică, şi – în plus – stând la şpriţuri cu doi martori, alibiul meu ar fi fost, la nevoie, unul perfect. Adevărat, Xreader n-ar prea putea fi luat drept martor credibil, date fiind suspiciunile serioase care planează încă asupra sa. În schimb, nimeni nu s-ar putea îndoi de probitatea morală a celuilalt piteştean!

Cred că luarăm al treilea rând de coniac când inginerul reveni în local. Pentru cunoscători, ne aflam în Sobral. Xreader păru marcat după reîntoarcerea în domiciliu.

- Era acasă nebuna? – se interesă Grigore.

- Da…

- Nasoale?

- Într-un fel. N-a făcut gură, nici măcar nu mi-a dat prea mare atenţie. M-a întrebat doar: Ai venit?, apoi mi-a zis că plănuieşte cu Carmen cum să încheie Inocentul, deoarece s-a împotmolit cu cartea… Evident, eu n-am văzut nicio Carmen! Mă gândesc serios să-l sun pe Stoicănescu!

- Dă-i pace! – intervenii. Cel mai bine e, cu nebunii, să-i laşi într-ale lor! Dacă-i dai pe mâna psihiatrilor, dintr-un paranoic pot să-ţi scoată un schizofren… Apoi, ce-ai fi vrut? Dacă nu discuta cu Carmen, poate te lua pe tine la anchetă, că pe unde-ai umblat?, că de ce i-ai făcut asta?… Aşa, e liniştită, se gândeşte la cartea ei!

Xreader înclină să-mi dea dreptate, iar Grigore aprofundă:

- Femeile obişnuiesc să bea mai rar ca noi, de aceea le trebuie o ocupaţie! Pe vremuri, multe tricotau, însă a cam dispărut obiceiul. Acum, scriu, citesc, se uită la telenovele, gospodăresc, conversează cu entităţi… Parcă noi suntem mai buni?

Intervenţia îmi păru cu fisuri logice, însă tăcui, scopul fiind acela de a-i reda liniştea camaradului nostru, ca să nu ne strice cheful de băut.

Luna August începu blând, fără obişnuita caniculă. Nori argintii alergau pe cer, iar un vânt septentrional aducea mireasmă de ierburi, cum rareori se întâmplă între betoanele oraşului. Percepută din Sobral, viaţa putea să pară relativ senină, iar situaţia din ţară, firească şi încurajatoare. Văzând ospătarii alergând pretutindeni cu ceaune şi tăvi încărcate cu rafinamente, mânuind tirbuşoanele cu dexteritate şi destupând sticle după sticle, pline de vinuri vechi, nici n-ai fi zis că undeva prin preajmă criza bântuie, că ţara e-n pragul colapsului financiar, că au dispărut zece miniştri şi că nici dracu nu se mai gândeşte la înlocuirea lor, că economia s-a aneantizat, iar populaţia zace îndobitocită. Toate astea păreau zvonuri incerte ori simple legende, o tihnă mulcomă domnind printre stivele de caviar, munţii de cărnuri gătite în vin ori în bere, scoicile arămii ori homarii îmbujoraţi. Aproape că nici nu mai aflai motive să zici, în răstimpuri:

„Futu-i!”